Casarea hotararilor instantelor inferioare cu rejudecarea cauzei în instanța de recurs.
Printr-o decizie din 30 aprilie 2014 Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova a casat hotărârile primelor două instanțe în cauza civilă la cererea reclamantului către o companie de asigurări privind încasarea despăgubirii, în care primul avusese câștig de cauză și a pronunțat o nouă hotărâre prin care a respins acțiunea.
Instanța de recurs și-a motivat hotărârea prin faptul că în polița de asigurare nu era menționată și soția reclamantului, care se afla la volanul autovehiculului implicat în accident. Totodată a fost constatat că în dosar lipsea dovada faptului că reclamantul a prezentat autovehiculul avariat companiei de asigurări sau careva acte care să confirme prejudiciul.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns în fața Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului că procesul său în fața Curții Supreme de Justiție nu a fost unul echitabil.
În particular reclamantul a invocat faptul că Curtea Supremă nu a examinat argumentele sale din referință și nu a invitat părțile să participe la proces. Potrivit reclamantului hotărârea Curții Supreme este una inechitabilă și arbitrară deoarece are la bază doar declarațiile false ale companiei de asigurări.
Prin hotărârea sa din 16.06.2020, pronunțată în cauza cauza Covalenco vs. Republica Moldova, nr. 72164/14, CEDO a constatat că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Aplicând jurisprudența sa constantă în prezenta speță, CEDO în primul rând a notat că Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile primelor două instanțe fără a face referire la concluziile lor în propria hotărâre.
Curtea Supremă a examinat cauza din nou și a înlocuit constatările de fapt și de drept ale primelor instanțe cu ale sale proprii, acționând ca și cum cauza nu a fost examinată niciodată de acele instanțe.
În asemenea circumstanțe, Curtea de la Strasbourg a ajuns la concluzia că deși era ultima instanță și a examinat un recurs, în realitate Curtea Supremă a acționat ca și o primă instanță. Faptul că audieri au avut loc în fața primelor instanțe nu este relevant și reclamantului nu îi poate fi imputat faptul că nu a solicitat audierea sa în fața Curții Supreme având în vedere faptul că el nu a fost în poziția de a cunoaște scopul examinării de care se va călăuzi aceasta (§ 25).
Părțile au invocat în fața Curții Supreme pentru prima dată circumstanțe de fapt cum ar fi locul de aflare a autovehiculului avariat și accesul la acesta. Având în vedere relatările diferite privind situația de fapt, credibilitatea părților de asemenea a fost o întrebare pe care Curtea Supremă trebuia să o soluționeze.
Astfel, Curtea Supremă nu a putut, prin prisma dreptului la un proces echitabil, să adopte o hotărâre finală pe marginea litigiului fără o audiere publică (a se vedea mutatis mutandis Göç vs. Turkey [GC], nr. 36590/97, § 48, ECHR 2002-V, și Ramos Nunes de Carvalho e Sá vs. Portugal [GC], nr. 55391/13, § 187, 6 noiembrie 2018).
Curtea Supremă de Justiție a acceptat argumentul companiei de asigurări potrivit căruia aceasta nu a avut acces la autovehiculul avariat și a negat contraargumentul reclamantului potrivit căruia autovehiculul s-a aflat în posesia companiei de asigurări și că un expert desemnat de aceasta a l-a evoluat. CEDO a apreciat că acest contraargument a fost unul important și dacă ar fi fost acceptat ar fi putut conduce spre o altă soluție în cauză. În loc de aceasta, Curtea Supremă la ignorat.
În lipsa unui răspuns specific și expres este imposibil de stabilit dacă instanța pur și simplu a neglijat argumentul respectiv sau a intenționat să îl respingă și dacă aceasta a fost intenția sa care au fost motivele unei asemenea decizii (§ 28, a se vedea și Hiro Balani vs. Spania, 9 decembrie 1994, § 28, Seria A nr. 303‑B și Lebedinschi vs. Republica Moldova, 16 iunie 2015, nr. 41971/11, § 35).
De asemenea, CEDO a atras atenție asupra faptului că respingând acțiunea reclamantului împotriva companiei de asigurări Curtea Supremă și-a motivat decizia printr-un argument nou care nu a fost dezbătut de părți și care nu a constituit obiectul disputei. Anume, a fost invocat faptul că în polița de asigurare nu era menționată și soția reclamantului în condițiile în care compania de asigurări nu a invocat acest argument și mai mult decât atât a admis anterior că în polița de asigurare era inclusă și soția reclamantului.
În fața CEDO reclamantul a fost reprezentat de avocatul G. Ionaș.
Despre indicațiile instanței superioare citiți aici.
