Drepturile parintesti si rolul autoritatilor.
Dl. Brunner a depus în instanța de judecată cerere de divorț în octombrie 1999, solicitând totodată stabilirea unui grafic de întrevederi cu fiica sa, născută în 1998. Prima hotărâre a fost emisă de Judecătoria de Circumscripție Częstochowa pe data de 11 decembrie 2000. Pe data de 23 noiembrie 2001 Judecătoria Regională Częstochowa a desfăcut căsătoria și a stabilit dreptul reclamantului de ași vedea copilul în fiecare sâmbătă timp de patru ore în prezența mamei și a autorității tutelare.
Reclamantul s-a plâns că cele mai multe vizite nu au avut loc, sau au fost zădărnicite de atitudinea ostilă a mamei.
Guvernul polonez a afirmat că vizitele au avut loc până în 2003. Pe data de 14 mai 2001 autoritatea tutelară a întocmit un raport din care rezulta că din șapte vizite programate cinci nu au avut loc. Concluzia autorității tutelare a fost că copilul a fost manipulat de către mama sa, de asemenea aceasta ar fi folosit copilul pentru al face pe reclamant să sufere.
Drept rezultat, copilul îl asocia pe tatăl său cu situații neplăcute.
Autoritatea tutelară a sugerat ca întrevederile să nu mai aibă loc în casa mamei. Mai mult decât atât, întrevederile aveau loc în prezența rudelor mamei, ceea ce făcea imposibil ca reclamantul să se joace și să vorbească cu copilul.
Instanțele au respins cererile reclamantului de a amenda fosta soție pentru faptul că-i încalcă dreptul la întrevederi cu fiica sa. De asemenea reclamantul a solicitat să fie numit un alt reprezentant al autorității tutelare care să asigure respectarea dreptului său la întrevederi, deoarece fostul reprezentant a refuzat să mai participe în cazul dat. El a solicitat instanței să urgenteze examinarea cererii sale deoarece întrevederile nu mai aveau loc.
Pe data de 9 septembrie 2003 Judecătoria Regională Bytom a obligat fosta soție să respecte decizia din 23 noiembrie 2001. La 1 iunie 2004 fosta soție a fost amendată pentru că nu respectă hotărârile autorităților. Pe 2 iunie 2003 reclamantul a depus altă cerere prin care a solicitat ca locul de trai al copilului să fie stabilit cu el, invocând influența negativă a mamei asupra copilului și refuzul de a respecta graficul de întrevederi.
Instanțele au respins cererea dată. Au urmat și alte hotărâri prin care autoritățile fie au amendat mama copilului pentru că nu a respectat graficul de întrevederi, fie au respins cererea reclamantului în acest sens.
În fața CEDO reclamantul s-a plâns că autoritățile poloneze au eșuat să ia măsuri efective pentru a-i asigura dreptul său de a contacta cu fiica sa și că procedurile în fața instanțelor naționale au durat prea mult, invocând art. 6 § 1 și 8 din Convenție.
Potrivit art. 8 din Convenție:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor şi a libertăților altora.
În particular, reclamantul s-a plâns de faptul că drepturile sale familiale au fost încălcate din cauza ineficienței autorităților și termenelor îndelungate în care autoritățile urmau să acționeze. Încercările sale de a executa o hotărâre judecătorească finală și de a determina amendarea fostei sale soții pentru zădărnicirea contactului său cu fiica sa au fost inefective, iar procesele au avut de suferit din cauza termenelor îndelungate.
De la începutul proceselor experții judiciari și autoritatea tutelară au atenționat instanțele că mama o manipula pe K. și împiedica reclamantul de ași menține relația sa cu ea, respectiv să-și exercite drepturilr părintești.
Totuși autoritățile nu au reacționat cu celeritatea și fermitatea necesare. Ineficiența și inactivitatea autorităților au dus la ruptura totală a legăturii dintre tată și copil. Autoritățile de asemenea nu au reacționat la numeroasele acțiuni ale fostei soții care vizau tergiversarea procedurilor de custodie prin prezentarea diverselor certificate medicale pentru a se eschiva de la prezența în fața instanței.
Curtea a notat că posibilitatea părintelui şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, în sensul de art. 8 din Convenție (a se vedea printre altele, Monory v. România și Ungaria, nr. 71099/01, § 70, 5 aprilie 2005, Fuşcă v. România, nr. 34630/07, §§ 32-37, 13 iulie 2010).
Obiectul principal al art. 8 este de al proteja pe individ de arbitrariul acțiunilor autorităților publice. Suplimentar există obligații pozitive inerente unui respect efectiv al vieții de familie (a se vedea Manic v. Lithuania, nr. 46600/11, § 100, 13 ianuarie 2015).
În ambele contexte trebuie apreciată justa balanță între interesele individului și ale comunității aflate în conflict; în ambele contexte statul are o anumită marjă de apreciere (a se vedea Hokkanen v. Finland, 23 septembrie 1994, § 55, Seria A nr. 299-A, și V.P. v. Russia, nr. 61362/12, § 125, 23 octombrie 2014).
Curtea trebuie să stabilească dacă motivele care justifică măsurile luate față de exercitarea drepturilor la respectarea vieții de familie ale unui reclamant sunt suficiente și relevante (Olsson v. Sweden, 24 martie 1988, § 68, Seria A nr. 130, M. și C. v. Romania, nr. 29032/04, § 124, 27 septembrie 2011).
Obligația autorităților naționale de a lua măsuri pentru a facilita contactul dintre părintele care nu deține custodia și copil, după divorț, totuși, nu este absolută (Hokkanen, citat supra, § 58).
Aspectul fundamental este dacă autoritățile au efectuat toți pașii necesari pentru a facilita contactul, așa cum s-ar putea în mod rezonabil pretinde în circumstanțele specifice ale fiecărui caz (Cristescu v. Romania, nr. 13589/07, § 58, 10 ianuarie 2012).
Cu atât mai mult, trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copilul și părintele care nu coabitează (Kuppinger v. Germany, nr. 62198/11, § 102, 15 ianuarie 2015).
În speță, a fost important de a stabili dacă autoritățile poloneze au efectuat toți pașii necesari pentru a facilita executarea graficului de întrevederi stabilit prin deciziile din 11 decembrie 2000, 23 noiembrie 2001 și 22 aprilie 2005.
Curtea a constatat faptul că reclamantul a notificat autoritățile că graficul de întrevederi nu este respectat, că întrevederile au loc acasă la mama copilului, în prezența sa ostilă și a rudelor sale, iar experții au considerat că asemenea întrevederi sunt dăunătoare pentru copil. În perioada anilor 2001-2004 reclamantul nu a putut să-și vadă copilul în condiții calme capabile să ducă la construirea unei relații. Această omisiune a avut loc pe durata crucială a dezvoltării unui copil mic (§ 60).
A fost necesar mai bine de un an pentru ca autoritățile să reitereze obligația fostei soții de a respecta graficul de întrevederi. A mai fost nevoie de un alt an pentru ca autoritățile să o amendeze pentru prima dată. Autoritățile naționale nu au explicat inactivitatea sa pe durata acestei perioade (§ 61).
Curtea a constatat că reclamantul a luat toate măsurile necesare pentru a construi o relație cu fiica sa în pofida ostilității fostei soții.
El a apelat la toate mijloacele legale posibile. Totuși în majoritatea timpului instanțele au fost inactive. În consecință, așa cum au constatat experții, către septembrie 2004 legătură dintre tată și fiică era ruptă (§ 62).
Al doilea set de proceduri în care reclamantul a solicitat custodia copilului a durat din iunie 2003 până în aprilie 2005. Instanța a așteptat un an de zile concluziile unui expert. Procedurile de executare a hotărârii au durat până în februarie 2006, când instanțele au emis a doua și ultima decizie de amendare a fostei soții. Apelul ei a fost examinat peste șase luni, amenda fiind micșorată. Autoritățile naționale nu au explicat durata acestor proceduri. După februarie 2006 reclamantul a renunțat la întrevederile cu fiica sa pentru a nu o stresa, ea devenind isterică de fiecare dată când el venea în vizită.
Curtea a notat că cel de al patrulea proces privind custodia copilului a durat din mai 2009 până în aprilie 2013. Au fost emise mai multe decizii, dar rezultatul a fost dispunerea unei terapii pentru foștii soți. Procedurile au încetat odată ce copilul a atins vârsta majoratului și nu mai putea constitui obiectul unor hotărâri de custodie.
Lipsa cooperării dintre foștii soți nu este o circumstanță care poate scuti prin sine însăși autoritățile de obligația lor pozitivă prin prisma art. 8. Aceasta mai degrabă obligă autoritățile să ia măsuri care ar reconcilia interesele conflictuale ale părților, având în considerare interesul suprem al copilului.
Autoritățile au eșuat să facă pașii necesari care în primul rând ar fi încurajat părțile să coopereze întru executarea graficului de întrevederi, în al doilea rând să asigure asistență din partea agenților statului într-un cadru legal potrivit pentru necesitățile părinților separați și a copiilor lor minori (§ 67).
Raritatea și nesemnificativitatea amenzilor aplicate, combinate cu durata procedurilor, au constituit factori importanți care au făcut remediile accesibile reclamantului inefective. În același timp reclamantul a dat dovadă de diligență, el a făcut tot ce era în mod rezonabil posibil pentru a executa hotărârile judecătorești care stabileau graficul de întrevederi cu fiica sa (§ 68).
În asemenea circumstanțe autoritățile naționale au eșuat în obligația lor pozitivă de a oferi reclamantului asistență promptă și efectivă care ar fi făcut posibilă exercitarea efectivă a drepturilor sale părintești. A existat astfel o violare a art. 8 din Convenție (§ 69).
CAUZA BRUNNER v. POLAND, nr. 71021/13, 9 iulie 2020.
