Principiul proportionalitatii.
Experienţele primei jumătăţi a secolului trecut, dar şi cele anterioare, au determinat oficialii Europei să înceapă a construi un cadru european al securităţii, atît din punct de vedere a relaţiilor dintre state cât şi din punct de vedere a relaţiei stat-individ. Astfel, o grijă deosebită este acordată modalităţilor de gerantare a drepturilor omului, întregul edificiu european porneşte de la o singură premiză, grija pentru personalitatea umană, bunăstarea economică neavându-și locul în lipsa toleranţei faţă de cel pe care Protagoras avea să-l numească „măsură a tuturor lucrurilor”.
După cel de al doilea război mondial, civilizaţia europeană a păşit spre o nouă dimensiune şi nu a trebuit mult timp pentru ca şi estul euroropean să renunţe la concepte ce nu-i sunt proprii.
Unirea popoarelor Europei în structuri ca Uniunea Europeană şi Consiliul Europei sunt dovada dorinţei de coabita într-un spaţiu al securităţii şi prosperităţii în care ziua de mâine, nu va mai fi o incertitudine dependentă de discreţia cuiva înzestrat cu putere.
Desigur că această coabitare nu presupune samovolnicia, în acest sens fiind necesară o reglementare şi o interpretare atentă a drepturilor omului. În acest context apare noţiunea de „limită” care îmbinată cu noţiunea de „dreptate” nu poate fi nici într-un caz prejudiciabilă ideii de securitate şi bunăstare.
Analizînd conceptul de „limită” corelat la noţiunea de „drepturi ale omului” sunt necesare exigenţe ce ar păstra intactă justiţia existentă. Una din aceste exigenţe este principiul proporţionalităţii. O atenţie deosebită acestui principiu, i-a fost acordată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, formarea căreia a fost precedată de evenimente importante pentru istoria Europei.
Astfel, pe data de 5 mai 1949 în palatul st. James, Londra, este semnat statutul de înfiinţare a Consiliului Europei, pentru ca un an mai tîrziu, pe data de 4 noiembrie 1950, la Roma să fie semnată Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ce a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. În 1954 este creată Comisia Europeană a Drepturilor Omului, iar la 18 septembrie 1959 cu scopul de a asigura respectarea obligaţiilor ce decurg din Convenţie, este instituită Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Principiul proporţionalităţii pare a fi opus principiului securităţii juridice la fel cum principiul unităţii este opus luptei contrariului, dar, totodată aceste principii coexistă.
Concelierea acestor aspecte opuse, va fi analizată dintr-o perspectivă dialectică, şi anume pentru a articula echitatea/proporţionalitatea şi egalitatea/securitatea, valori, care „îşi fac concesii reciproc”. În accepţiunea sa generală, principiul proporţionalităţii poate fi înţeles drept imperativ al respectării echilibrului dintre factori ce interacţionează ca părţi componente ale unui întreg.
Pornind de la cazurile particulare care îi sunt supuse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi sprijină deciziile pe un anumit număr de norme: securitate juridică, încredere legitimă, caracter efctiv, rezonabilitate, nediscriminare şi, îndeosebi, proporţionalitate (Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 3-a în limba română, Bucureşti 2001, în prefaţa de Louis-Edmond Pettiti.).
Arbitrajul intereselor aflate în conflict, operat de principiul proportionalitatii poate interveni la două niveluri distincte.
În primul caz, arbitrajul intervine pentru a aprecia validitatea limitărilor drepturilor convenţionale efectuate de autorităţile naţionale: „proporţionalitatea-apreciere”.
În al doilea caz arbitrajul va urma să stabilească asupra existenţei şi întinderii prerogativelor convenţionale şi, corelativ a obligaţiilor statului, puse în joc de cauza litigioasă. Aici vorbim despre „proporţionalitatea-interpretare”.
Proporţionalitatea-apreciere
„Proporţionalitatea-apreciere” este operată în două etape, paragrafele 2 ale articolelor 8, 9, 10 şi 11 din Convenţie, precum şi paragraful 3 al articolului 2 din Protocolul IV constituind paradigmele. La prima etapă este necesar de a stabili dacă a existat o ingerinţă în drepturile convenţionale, pentru ca mai apoi să urmeze aprecierea justificării ingerinţei. Arbitrajul intereselor aflate în conflict intervine în cadrul celei de a doua etape.
Proporţionalitatea-interpretare
Dimpotrivă, „proporţionalitatea-interpretare” – contopeşte cele două etape în una singură: din arbitrajul între interesele aflate în conflict, rezultă în mod simultan şi constatarea existenţei unei ingerinţe şi lipsa justificării acesteia. Tehnica de arbitrare între interesele aflate în conflict, proporţionalitatea, este susceptibilă de a interveni în dreptul convenţional, fie pentru a aprecia limitările statale a drepturilor şi libertăţilor garantate, fie în scopul interpretării celor din urmă.
Principiul proportionalitatii a fost aplicat din nou în cauza Liamberi și alții vs. Grecia, cererea nr. 18312/12, hotărârea CEDO din 08.10.2020.
Pe data de 2 mai 1934 Ioannis V. a dobândit de la sora sa K. K. prin act notarial un teren de 120,65 m2, pe care era amplasată o casă, în orașul grecesc Pireu. Ioannis V. a reamenajat casa și a locuit în ea până la decesul său în 1938. Prin testament, terenul și casa au revenit surorii sale F. K., care a decedat în 1979 și care la rândul său l-a lăsat moștenire lui Th. Liamberis, tatăl reclamanților. După decesul lui Th. Liamberis proprietatea a fost moștenită de reclamanți, care în 2001 au vândut-o la un preț de 352 164 euro către C.T. și A.S..
În 2002 Mănăstirea Marea Lavră a Sfântului Atanasie de pe Muntele Athos (cea mai mare așezare monahală din Grecia, în continuare „mănăstirea”) a depus o acțiune la judecătoria Pireu către C.T. și A.S. solicitând să fie recunoscută proprietar al bunului mobil menționat supra.
Mănăstirea și-a motivat acțiunea prin faptul că Ioannis V. era de fapt Alexandre V. – călugăr până în 1921, respectiv proprietatea sa urmează să-i revină conform dreptului grec care prevede că după moarte, proprietatea unui călugăr revine mănăstirii de care aparține, independent de voința sa.
În 2003 trei persoane, rude apropiate ale lui K. K. au solicitat instanței să le fie recunoscută calitatea de coproprietari a bunului litigios, afirmând că testamentul lui Ioannis V. este nul, respectiv vânzarea către C. T. și A. S. de asemenea este nulă. De asemenea a fost depusă o plângere penală împotriva reclamanților, aceștia fiind achitați în 2010.
Prin hotărârea sa din 8 decembrie 2006, Judecătoria Pireu a dat câștig de cauză mănăstirii, care a fost recunoscută proprietar, C. T. și A. S. fiind obligați să-i restituie bunul. Totodată reclamanții au fost obligați să le restituie lui C. T. și A. S. prețul bunului plus dobânzi și cheltuielile de judecată.
Curtea de casație a respins recursul reclamanților pe data de 30 iunie 2011, invocând art. 101 din Statutul Muntelui Athos.
C. T. și A. S. au recurs la urmărirea a două apartamente ce îi aparțineau reclamantului Kyriaki Liamberi, care pentru a se opune urmării le-a achitat suma de 18 000 EURO, totuși un apartament a fost vândut contra sumei de 74 002 EUR, altul contra sumei de 184 005 EUR. Reclamantul Grigorios Liamberis le-a achitat lui C. T. și A. S. suma de 228 794,43 EUR. Reclamantul Panayiota Liamberi a fost deposedat de un apartament și o parcare care au fost vândute la licitație la preț de 80 100 EUR.
Reclamanții s-au plâns în fața CEDO că aplicarea de către instanțele grecești a art. 101 din Statutul Muntelui Athos în detrimentul prevederilor Codului civil aplicabile în materie de succesiune, a dus la imposibilitatea de a proba prin acte translative de proprietate că ei însăși, iar anterior predecesorii lor, au posedat continuu terenul litigios în decurs de șapte zeci de ani până la înaintarea acțiunii în judecată.
A fost invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție combinat cu art. 14 din Convenție.
Curtea a constatat că ingerința litigioasă a fost prevăzută de lege, așa cum cere art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și că aceasta urmărea un scop legitim, anume protecția proprietății imobiliare a mănăstirilor împotriva tentativelor de uzurpare din partea terților.
Totuși a fost necesar ca Curtea să stabilească prin prisma art. 1 din Protocolul 1 la Convenție dacă a fost păstrat un just echilibru între exigențele interesului general și drepturile indivizilor vizați. Verificarea existenței unui asemenea echilibru necesită examinarea globală a diferitelor interese în cauză.
Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură aplicată de către stat, inclusiv măsurile de privare a unei persoane de proprietatea sa (Pressos Compania Naviera S.A. și alții vs. Belgia, 20 noiembrie 1995, § 38, seria A nr 332). În fiecare caz care implică violarea acestei dispoziții, Curtea trebuie să verifice dacă în rezultatul acțiunii sau inacțiunii statului, persoana vizată trebuie să suporte o sarcină disproporționată și excesivă (Kanaginis c. Grèce, nr. 27662/09, § 41, 27 octombrie 2016).
În speță Curtea a constat că conform Statutului Muntelui Atos, pentru ca un călugăr care a părăsit mănăstirea să poată dispune de averea pe care o va dobândi, este necesar ca plecarea sa să fie autorizată de mănăstire.
În speță mănăstirea a refuzat să permită accesul la „registrul călugărilor”, ceea ce a împiedicat verificarea existenței unei asemenea autorizații.
Curtea nu a reținut argumentul Guvernului potrivit căruia este sarcina terților care pretind la averea călugărului decedat, să probeze dacă acesta a dispus de autorizarea mănăstirii. Este excesiv să se solicite descendenților, peste câteva decenii, să demonstreze modul în care strămoșul lor a părăsit mănăstirea.
Obligarea reclamanților de a restitui cumpărătorilor prețul cu care a fost vândut bunul lor, în rezultatul poziției adoptate de instanțele grecești potrivit căreia reclamanții nu erau proprietarii bunului, constituie o “sarcină specială și exorbitantă” care nu poate fi justificată prin existența unui interes general legitim urmărit de autorități.
A existat prin urmare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
