Vaccinarea obligatorie

În contextul epidemiei cauzate de COVID-19, parcă mai actuală ca niciodată, problema compatibilității Convenției europene a drepturilor omului cu vaccinarea obligatorie a fost abordată din nou cu ocazia pronunțării hotărârii în cauza VAVŘIČKA și ALȚII vs. REPUBLICA CEHĂ (cererea nr. 47621/13 și altele 5) pe data de 8 aprilie 2021.

În Cehia, legea impune toți rezidenții permanenți și toți străinii cărora li s-a permis o ședere îndelungată, să urmeze un set de vaccinuri de rutină. În cazul copiilor sub cincisprezece ani, responsabilitatea respectării obligației date revine reprezentanților lor legali.

Copii au acces la facilitățile preșcolare doar dacă au administrate vaccinurile obligatorii, dacă sunt certificați că au dobândit imunitate prin alte modalități sau dacă că nu pot fi vaccinați din motive medicale. Costul vaccinării este acoperit de asigurarea medicală obligatorie.

Persoanele care încalcă normele privind prevenirea bolilor infecțioase și refuză vaccinarea obligatorie, sunt sancționate cu circa 400 EURO.

Reclamantul Vavricka a fost amendat cu circa 500 EURO pentru faptul că nu și-a vaccinat cei doi copii cu vârsta de paisprezece și treisprezece anii contra poliomielitei, hepatitei B și tetanosului. Reclamantul a contestat această decizie la nivel administrativ și judecătoresc, la Curtea Constituțională, dar fără succes.

Novotna, al doilea reclamant, a fost admisă la o instituție preșcolară la vârsta de 3 ani. Peste doi ani, conducătorul instituție a redeschis procedura de admitere, după ce a fost informat de către medicul pediatru că copilul nu are administrate toate vaccinurile, fiind anulată decizia de admitere.

Reclamantul Hornych, născut la 26.09.2008, a suferit de diferite boli și nu a fost vaccinat. Potrivit lui, părinții săi nu au refuzat niciodată ca el să fie vaccinat, lipsa vaccinării explicând-o prin lipsa unei recomandări din partea pediatrului. Când a aplicat pentru instituția preșcolară, pediatrul a menționat că reclamantul nu a fost vaccinat, astfel acesta nu a fost admis la grădiniță. Refuzul a fost contestat, dar în ultimă instanță Curtea Constituțională a respins recursul drept vădit neîntemeiat.

Reclamanții Brozik și Dubsky, născuți la 11 și respectiv 16 mai 2011, au afirmat că părinții lor au refuzat să-i vaccineze (din convingeri personale), motiv pentru care nu au fost admiși la instituția preșcolară. Încercările lor de a contesta refuzul de admitere au eșuat.

În față Curții, reclamanții au afirmat că sancționarea d-lui Vavricka și refuzul de admite copiii la instituții preșcolare din motiv că aceștia nu au fost vaccinați, au fost arbitrare.

Ei au invocat art. 8 din Convenție, potrivit căruia:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private …

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Reclamanții au invocat dreptul la autonomie în luarea deciziilor privind sănătatea lor, în cazul dl. Vavricka sănătatea copiilor săi.

De asemenea au fost invocate dreptul la dezvoltare personală prin frecventarea unei instituții preșcolare, dreptul părinților de a-și îngriji copiii conform propriilor convingeri și propriei conștiințe, fără a renunța la interesele superioare ale copiilor. Interesul superior al copilului presupune ca acesta să fie stabilit și protejat de către părinte, orice intervenție a statului nefiind permisă decât în ultimă instanță, în cazul celor mai extreme circumstanțe.

În jurisprudența sa, Curtea a statuat că integritatea fizică este o parte componentă a “vieții private”, care de asemenea cuprinde și dreptul la stabilirea și dezvoltarea relațiilor cu alte ființe umane (a se vedea Paradiso și Campanelli vs. Italia, nr. 25358/12, § 159, 24 ianuarie 2017;  Bayture și alții vs. Turcia, nr. 3270/09, 12 martie 2013). Totodată Curtea a stabilit că vaccinarea obligatorie, la fel ca și intervenția medicală involuntară, reprezintă o ingerință în dreptul la respectarea vieții private în sensul art. 8 din Convenție (a se vedea Solomakhin vs. Ucraina nr. 24429/03, § 33, 15 martie 2012).

Pentru a determina dacă o ingerință este o încălcare a art. 8, este necesar de a stabili dacă ea este justificată prin prisma paragrafului doi al articolului. Respectiv, este necesar de a stabili dacă ingerința este prevăzută de lege, urmărește unul au mai multe scopuri legitime și dacă este necesară într-o societate democratică.

În speță, ingerința este prevăzută de lege. Cu referire la scopul urmărit, potrivit Guvernului, obiectivul legislației naționale este de a proteja de bolile care reprezintă un risc major pentru sănătate atât persoana vaccinată cât și pe cei care nu pot fi vaccinați și sunt astfel vulnerabili.

Vaccinarea obligatorie
Un asemenea obiectiv corespunde scopului de a proteja sănătatea și drepturile altora potrivit art. 8 § 2 din Convenție.  

Urma a fi stabilită “necesitatea într-o societate democratică”. Potrivit jurisprudenței Curții, chestiunile legate de sănătatea publică, sunt în principiu în marja de apreciere a statului, or ele sunt cel mai bine poziționate în a evalua prioritățile, utilizarea resurselor și nevoile sociale (a se vedea Hristozov și alții vs. Bulgaria, nr. 47039/11 și 358/12, § 119, ECHR 2012). Marja statelor este de regulă largă atunci când este necesar de a pune în balanță interesul privat cu cel public, sau drepturile  garantate de Convenție (a se vedea de exemplu Evans vs. Regatul Unit, nr. 6339/05, § 77, ECHR 2007-I).

În speță, reclamanții nu au fost vaccinați forțat, iar potrivit legii naționale nici nu puteau fi supuși unei vaccinări forțate.

Există un consens general între Părțile Contractante, susținut puternic de organizațiile internaționale specializate, potrivit căruia, vaccinarea este una dintre cele mai de succes și puțin costisitoare intervenții în sănătate și că fiecare stat trebuie să atingă cel mai înalt nivel posibil de vaccinare a populației sale. Respectiv, nu există dubii referitoare la importanța interesului în joc. Dar când vine vorba despre mijloacele de protecție a interesului dat, nu există un consens cu referire la un model unic.

Statele Contractante dispun de un spectru larg de politici în domeniul vaccinării copiilor, pornind de la cele care se bazează integral pe recomandare, urmând cele în care unul sau câteva vaccinuri sunt obligatorii, până la cele în care este obligatorie vaccinarea completă a copiilor.

Cehia s-a poziționat spre sfârșitul spectrului prescriptiv, poziție sprijinită și împărțită de trei guverne care au intervenit în prezenta speță (este vorba despre Franța, Polonia și Slovacia).

Curtea a notat faptul că în ultima perioadă mai multe state și-au schimbat politicile respective, adoptând abordări mai prescriptive, datorită unei scăderi a vaccinării voluntare și drept rezultat a imunității de turmă (de exemplu Germania).

Prin prisma art. 2 și 8 din Convenție, statele au obligația pozitivă de a lua măsuri în a proteja viața și sănătatea celor aflați în jurisdicția sa (L.C.B. vs. Regatul Unit, 9 iunie 1998, § 36, 1998 III; Budaieva și alții v. Russia, nr. 15339/02, §§ 128-130, ECHR 2008 etc.). În Cehia, obligația de a se vaccina reprezintă răspunsul autorităților naționale la necesitatea socială stringentă de a proteja sănătatea individuală și publică de boli și de a preveni orice tendință de descreștere a ratei de vaccinare în rândul copiilor.

Este de obligația Statelor să poziționeze interesul superior al copilului și cel al copiilor ca grup, în centrul tuturor deciziilor sale care afectează sănătatea și dezvoltarea lor. Când este vorba despre imunizare, obiectivul trebuie să fie ca orice copil să fie protejat de o boală severă. În majoritatea cazurilor, acest obiectiv este atins prin administrarea schemei complete de vaccinuri în primii ani de viață.

Cei cărora nu le poate fi administrat un asemenea tratament sunt protejați indirect atâta timp cât un nivel necesar de vaccinare este menținut în comunitatea lor, adică protecția lor vine de la imunitatea de turmă.

Așadar, acolo unde se consideră că vaccinarea voluntară nu este suficientă pentru a menține imunitatea de turmă, sau imunitatea de turmă nu este relevantă datorită naturii bolii (de ex. tetanos), autoritățile naționale pot rezonabil implementa politica vaccinării obligatorii în scopul atingerii unui nivel potrivit protecției împotriva bolilor severe.

Din aceste motive Curtea a apreciat că opțiunea Cehiei de a aplica abordarea obligatorie a vaccinării este susținută de motive relevante și suficiente. Aceste constatări sunt valabile și în cazul ingerințelor specifice invocate de reclamanți, atât sancțiunii administrative aplicate d-lui Vavricka cât și refuzului a înmatricula copii reclamanți în instituția preșcolară.

Urma a fi stabilit faptul dacă aceste măsuri au fost proporționale scopului urmărit.

Obligația de vaccinare se referea la nouă boli împotriva cărora vaccinarea era considerată efectivă și sigură de către comunitatea științifică, la fel ca și al zecelea vaccin, care este destinat copiilor cu condiții de sănătate particulare. Deși modelul ceh a optat pentru vaccinarea obligatorie, această obligație nu este una absolută. O excepție de la regulă sunt copiii cu contraindicații la vaccinare.  

Nu există careva norme care să permită administrarea forțată a vaccinului

Totodată obligarea de a se vaccina nu poate fi impusă direct, în sens că nu există careva norme care să permită administrarea forțată a vaccinului. Executarea obligației este asigurată indirect prin aplicarea sancțiunilor. În Cehia sancțiunile pot fi catalogate drept relativ moderate, constând în amenzi administrative care pot fi aplicate o singură dată. În cazul domnului Vavricka amenda nu a fost una excesiv de oneroasă sau de dură.

Referitor la siguranța vaccinurilor, Curtea a menționat că este indiscutabil faptul că deși sigure pentru majoritatea populației, în cazuri rare, vaccinul poate dăuna unui individ, cauzând serioase și îndelungate prejudicii sănătății. Cu referire la aceste cazuri foarte rar întâlnite, dar care indubitabil prezintă un risc major pentru sănătatea unui individ, organele Convenției au scos în evidență importanța precauțiilor necesare înaintea vaccinării (Solomakhin vs. Ucraina, nr. 24429/03, § 36, 15 martie 2012).

Acestea se referă, în mod evident, la verificarea în fiecare caz individual a contraindicațiilor. De asemenea se referă la monitorizarea siguranței vaccinurilor în uz. Curtea nu consideră necesar să examineze din aceste puncte de vedere eficiența sistemelor naționale. Vaccinarea este efectuată de profesioniști în domeniul medical și doar dacă nu există contraindicații, fapt verificat în prealabil, fiind un protocol de rutină. Vaccinurile sunt supuse înregistrării de către Agenția de Stat pentru Controlul Medicamentelor, iar tot personalul medical este obligat să raporteze orice suspiciune privind efectele adverse severe sau neprevăzute.

Vaccinarea obligatorie nu este o măsură disproporționată

Curtea a constatat că nu poate fi apreciată drept disproporționată cerința statului adresată celor pentru care vaccinarea reprezintă un risc minor, să accepte această măsură protectivă, universal practicată, drept o chestiune de îndatorire legală, în numele solidarității sociale, pentru siguranța unui număr mic de copii vulnerabili care nu pot beneficia de vaccin (§ 306).

Astfel, Curtea a statuat că măsurile contestate de reclamanți, evaluate în cadrul sistemului național, sunt într-o relație rezonabilă de proporționalitate cu scopurile legitime urmărite de către Statul reclamat prin vaccinarea obligatorie (§ 309).

Autoritățile cehe nu au depășit marja lor de apreciere, deci măsurile contestate pot fi catalogate drept “necesare într-o societate democratică”.

Nu a existat o încălcare a art. 8 din Convenție.