În cauza M. K. vs. Luxemburg (cererea nr. 51746/18, hotărârea din 18 mai 2021) a fost pusă în discuție compatibilitatea privării de capacitatea de exercițiu (curatela) cu art. 8 din Convenție.
Reclamanta M.K. s-a născut în 1931 și își are reședința în Luxemburg. Ea este unicul copil al părinților săi, nu este căsătorită și nu are copii. Își gestionează singură proprietatea mobiliară și imobiliară, care îi asigură un venit confortabil și nu suportă ideea unui azil pentru bătrâni.
În 2014, într-un magazin, s-a adresat unui tânăr crezând că este vânzătorul. Tânărul S., în vârstă de 28 de ani, deși nu era vânzător, a ajutat-o amabil. Recunoscătoare pentru serviabilitatea lui S., reclamanta a apelat și ulterior la serviciile acestuia. O relație de încredere s-a creat între cei doi.
În 2015 reclamanta a încheiat cu S. un contract de muncă, iar acesta s-a instalat cu traiul în apartamentul reclamantei pentru a fi pe loc în caz de urgență.
Potrivit reclamantei, de atunci relația lor a fost una similară celei dintre bunică și nepot.
În decembrie 2015, banca X a refuzat să înregistreze o procură eliberată de reclamantă pe numele lui S. și a blocat conturile reclamantei la denunțul Unității de informații financiare a parchetului de pe lângă tribunalul de circumscripție Luxemburg. În ianuarie 2016 reclamanta a fost audiată de poliție în calitate de martor.
Instituirea curatelei
Pe data de 9 februarie 2016 parchetul a solicitat deschiderea unei anchete vizându-l pe S. în baza abuzului de vulnerabilitate. La 27 mai 2016 judecătorul de tutelă a deschis din oficiu procedura de instituire a tutelei sau curatelei în privința reclamantei. Medicul neurolog s-a pronunțat împotriva instituirii unei măsuri de protecție.
Totuși, pe data de 11 ianuarie 2017, judecătorul de tutelă s-a pronunțat în favoarea instituirii curatelei simple și a numit un curator. Orice cheltuieli extraordinare, lucrări de renovare a imobilelor, retragerile din conturile de economii, vânzarea imobilelor și constituirea societăților necesitau acordul curatorului. Curtea de apel a modificat hotărârea primei instanțe în sensul că doar actele de dispoziție în privința imobilelor necesită acordul curatorului. Această decizie a rămas în vigoare după ce Curtea de Casație a respins recursul reclamantei.
În fața CEDO, reclamanta s-a plâns de faptul că instituirea curatelei în privința sa constituie o ingerință în dreptul său la respectarea vieții private, care nu este “prevăzută de lege”, nu urmărește nici un “scop legitim” și nu este “necesară” în sensul art. 8 din Convenție, potrivit căruia:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (…).
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Privarea de capacitatea juridică poate constitui o ingerință în viața privată, chiar dacă este una parțială (Ivinović vs. Croația, nr 13006/13, § 35, 18 septembrie 2014).
O atentare la dreptul unui individ la respectarea vieții sale private încalcă art. 8 dacă nu este prevăzută de lege, nu urmărește un scop legitim prevăzut de paragraful 2, sau dacă nu este necesară într-o societate democratică, în sensul că nu este proporțională cu scopurile urmărite (Chtoukatourov vs. Rusia, nr. 44009/05, CEDH 2008, § 85).
Expresia “prevăzută de lege” impune nu doar respectarea dreptului intern, dar vizează și calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu preeminența dreptului (Halford vs. Regatul Unit, 25 iunie 1997, § 49). Legislația internă trebuie să folosească termeni clari, în măsură să indice într-o manieră suficientă, în ce circumstanțe și condiții ea abilitează puterea publică să recurgă la măsuri care afectează drepturile protejate de Convenție (Fernández Martínez vs. Spania, nr. 56030/07, § 117).
În speță, Curtea a constat că reclamanta a fost în măsură să prevadă în mod rezonabil că ea cade sub incidența art. 508-1 și 488 alin. (3) din Codul civil luxemburghez (potrivit cărora adultul care prin risipă se expune riscului de a deveni vulnerabil, poate fi protejat), apelând la consultanță în caz de necesitate (Dubská și Krejzová vs. Cehia, nr. 28859/11 și 28473/12, § 171, CEDH 2016). Respectiv, ingerința era prevăzută de lege.
Conform argumentelor instanțelor naționale, ingerința urmărea un dublu “scop legitim” în sensul paragrafului doi al art. 8: bunăstarea economică a țării și protecția reclamantei. Astfel, prevenind ca o persoană, prin acte nesăbuite să devină vulnerabilă, pe de o parte este protejată societatea de riscul ca de a asigura întreținerea acestei persoane, pe de altă parte este protejat de pericolul penuriei însuși individul.
Privarea unei persoane de capacitatea sa juridică, chiar și parțial, este o măsură foarte gravă, care trebuie rezervată circumstanțelor excepționale (Ivinović vs. Croația, nr 13006/13, § 38, 18 septembrie 2014).
Totuși, o marjă de apreciere trebuie lăsată autorităților naționale, care datorită contactului lor direct și continuu cu resursele umane ale țării lor, sunt în principiu mai bine plasate decât o jurisdicție internațională pentru a evalua necesitățile și condițiile locale (Maurice vs. Franța, nr. 11810/03, § 117, CEDH 2005 IX). Această marjă variază în dependență de natura dreptului garantat de Convenție, de importanța sa pentru individ și de natura scopului urmărit de restricții. Marja va avea tendința de a fi mai îngustă acolo unde dreptul în joc este crucial pentru exercitarea efectivă de către individ a drepturilor intime sau esențiale (A.-M.V. vs. Finlanda, nr. 53251/13, 23 martie 2017, § 83).
În speță, decizia de a priva parțial reclamanta de capacitatea sa juridică nu s-a bazat pe o constatare a alterării facultăților sale mentale.
Cu siguranță, un medic a constatat că reclamanta este grav bolnavă și epuizată, dar un alt medic s-a pronunțat, din punct de vedere neurologic, contra necesității unei măsuri de protecție în privința reclamantei. Autoritățile naționale au menționat faptul că nu este necesar ca un medic să constate în mod formal alterarea facultăților mentale sau corporale, or risipa nu este un concept medical, dar un comportament de fapt care poate fi constatat doar de către judecător.
Curtea de apel a analizat situația personală și patrimonială a reclamantei și s-a bazat pe faptul că asistentul social a avut dubii în privința capacității reclamantei, având în vedere vârsta sa și o anumită slăbiciune, de a lua decizii și s-a întrebat dacă aceasta nu este fragilă, ușor de manipulat și influențat. Totodată instanța de apel a avut la dispoziție decizia judecătorului primei instanțe care a audiat reclamanta și a notat faptul că deși reclamanta a inițiat constituirea a două societăți comerciale la cererea lui S., aceasta nu a putut să furnizeze informații precise privind obiectul lor de activitate.
CEDO a apreciat că instanțele naționale au evaluat profund situația reclamantei, implicată personal în examinarea cauzei.
Acestea au căutat echilibrul între respectul demnității și auto-determinării reclamantei și necesității de a o proteja de vulnerabilitatea pe care au identificat-o, pornind de la impresia lor că reclamanta nu conștientiza conținutul și sfera deciziilor importante luate în numele său.
Ingerința, una minimă pe scară măsurilor posibile, este proporțională și adaptată situației individuale, fiind în acord cu scopul legitim de a-i proteja bunăstarea în sens larg. Ingerința a rămas în marja de apreciere de care au dispus autoritățile judiciare în speță (§ 67). Prin urmare, nu a existat o încălcare a art. 8 din Convenție (§ 68).
În Republica Moldova, persoana fizică care a atins majoratul sau care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu pe altă cale legală şi care, în urma unei boli mintale ori a unei deficienţe fizice, mintale sau psihologice, nu poate, în mod deplin, conştientiza acţiunile sale ori exprima voinţa poate beneficia de o măsură de ocrotire, instituită în funcţie de starea sau situaţia sa.
Măsurile de ocrotire pot fi contractuale (contractul de asistenţă, mandatul de ocrotire în viitor) și judiciare (ocrotirea provizorie, curatela, tutela).
La luarea oricărei decizii care vizează persoana în privința căreia este instituită o măsură de ocrotire (persoana ocrotită) sau interesele patrimoniale ale acesteia, instanţa de judecată, autoritatea tutelară și persoana însărcinată cu ocrotirea (asistentul, mandatarul împuternicit prin mandat de ocrotire în viitor, ocrotitorul provizoriu, curatorul, tutorele, membrii consiliului de familie) vor acorda prioritate dorinţelor şi sentimentelor persoanei ocrotite, exprimate de sine stătător sau, la solicitarea acesteia, cu ajutorul persoanei de încredere.
Dorințele și sentimentele persoanei ocrotite vor avea prioritate, chiar dacă sînt susceptibile de a expune persoana ocrotită unui anumit risc, cu excepţia cazului în care ea se expune unui risc grav ce nu poate fi diminuat prin întreprinderea anumitor măsuri suplimentare.
Persoana de încredere este orice persoană aleasă liber de către persoana ocrotită pentru a fi asistată în comunicare. În absenţa unei alegeri, persoana de încredere, solicitată de persoana ocrotită, va fi desemnată de către centrul comunitar de sănătate mintală.
Măsura de ocrotire judiciară poate fi instituită de către instanţa de judecată doar în cazul în care aceasta este necesară şi dacă persoana nu este ocrotită suficient prin aplicarea dispoziţiilor legale privind obligaţia de întreţinere a soţului şi a rudelor, privind regimul bunurilor comune ale soţilor, privind asistenţa la luarea deciziei sau prin mandatul de ocrotire în viitor a persoanei respective.
În privința persoanei care, fără a fi lipsită complet de discernămînt, are nevoie să fie asistată în mod continuu poate fi instituită măsura de ocrotire judiciară sub forma curatelei.
Curatela se instituie doar dacă prin ocrotirea provizorie nu se va putea asigura ocrotirea suficientă a persoanei.
În privința persoanei care trebuie să fie reprezentată în mod continuu poate fi instituită măsura de ocrotire judiciară sub forma tutelei.
Tutela se instituie doar dacă nici prin ocrotirea provizorie şi nici prin curatelă nu se va putea asigura ocrotirea suficientă a persoanei.
Vârsta de pensionare diferită pentru bărbați și femei reprezintă o discriminare!?
