Anularea titlului de proprietate acordat din eroare. Cauza Drozdyk și Mikula vs. Ucraina. Cererea nr. 27849/15 și nr. 33358/15. Hotărârea din 24 octombrie 2024.
Având în vedere obiectul similar al cererilor rezumatul cărora îl vom expune în cele ce urmează, Curtea a considerat oportun să le examineze împreună.
Soțul primei reclamante, a obținut în 1965 permisiunea de a construi o casă pe un teren al colhozului, dar nu a perfectat niciodată titlul de proprietate asupra casei sau terenului. Reclamanta și soțul său au locuit în acea casă din anii 1970, iar după decesul soțului, în 2005, reclamanta a solicitat înregistrarea dreptului de proprietate asupra casei și terenului.
Printr-o hotărâre judecătorească din 17 august 2005, cererea sa a fost admisă, fiind recunoscut dreptul său asupra moștenirii formată din casă și teren.
La 7 decembrie 2009, Consiliul Sătesc Chudei a aprobat documentația tehnică a reclamantei pentru transferul a două parcele (una pentru casă și alta pentru grădinărit) în proprietate privată. În 2010, reclamanta a obținut un titlu de proprietate pentru cele două parcele, de 0,25 ha și 0,0575 ha, terenul mai mare fiind amplasat lângă o cale ferată.
În ianuarie 2014, Întreprinderea de Stat “Căile Ferate Lvov” a inițiat proceduri civile împotriva reclamantei și Consiliului Sătesc Chudei, solicitând anularea deciziei consiliului și a titlului de proprietate al reclamantei, argumentând că terenul se află în zona de protecție a căii ferate, conform documentelor tehnice din 1949.
Documentele sovietice și legislația ucraineană actuală stipulează că terenurile din zona de protecție a căilor ferate sunt proprietatea statului și aparțin transportului feroviar.
La 3 aprilie 2014, Judecătoria Storozhynets a admis cererea căilor ferate și a anulat decizia Consiliului Sătesc Chudei și titul de proprietate al reclamantei pentru porțiunile care se suprapuneau cu terenurile căilor ferate.
Curtea de Apel Cernăuția admis apelul reclamamtei și a anulat hotărârea primei instanței, concluzionând că căile ferate nu și-au dovedit dreptul asupra terenului. Instanța a subliniat că legislația sovietică și cea ucraineană modernă impun oformarea drepturilor asupra terenurilor, iar motivele pentru încetarea drepturilor de proprietate, prevăzute în Codul funciar, nu se aplică în acest caz.
Căile ferate au contestat decizia, iar la 3 decembrie 2014, Curtea Supremă Specializată a anulat decizia Curții de Apel și a confirmat hotărârea primei instanțe.
Reclamanta a încercat să obțină o revizuire de la Curtea Supremă, invocând aplicarea neuniformă a legii, dar cererea i-a fost respinsă.
În 1946, bunicul celei de a doua reclamante a obținut dreptul de folosință asupra unui teren din satul Bryukhovychi pentru grădinărit. În 2005, reclamanta a inițiat procedura de obținere a dreptului de proprietate asupra acestuia. La 20 iulie 2006, Consiliul Sătesc Bryukhovychi a aprobat documentația tehnică pentru teren, iar pe 14 decembrie 2006, reclamanta a obținut un titlu de proprietate pentru o suprafață de 0,1366 ha.
În martie 2014, procurorul local, împreună cu Căile Ferate și Ministerul Infrastructurii, au inițiat proceduri pentru anularea deciziei consiliului și titlului de proprietate al reclamantei. Aceștia au invocat un plan tehnic din 1962 care arăta că o parte din terenul reclamantei se suprapunea cu zona de protecție a căilor ferate, stabilită la 40 de metri.
Reclamanta a contestat aceste afirmații, susținând că zona de protecție pentru căile ferate locale era de 23 de metri și că terenul ei se afla la 20 de metri de linie.
La 12 septembrie 2014, Judecătoria Shevchenkivskyi a respins cererea procurorului, considerând că Căile Ferate nu aveau acte în privința terenului litigios. Totuși, pe 8 decembrie 2014, Curtea de Apel Lvov a anulat această decizie, susținând că alocarea terenului trebuia aprobată de Căile Ferate. Reclamanta a depus recurs, dar pe 14 ianuarie 2015, Curtea Supremă l-a respins, confirmând decizia Curții de Apel.
Reclamanții s-au plâns în fața CEDO că anularea titlurilor lor de proprietate asupra terenului a fost ilegală și disproporționată, contrară prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Prima reclamantă a susținut că a respectat toate procedurile necesare la formalizarea titlului său de proprietate asupra terenului și că nu ar trebui să suporte consecințele erorilor comise de autorități.
A doua reclamantă a susținut, de asemenea, că a obținut terenul disputat conform procedurilor stabilite și că nu i se poate cere să verifice legalitatea alocării terenului de către autoritățile locale.
Curtea a observat că, deși instanțele naționale au făcut referire la o serie de prevederi legislative în hotărârile lor, se pare că aceleași prevederi legale le-a permis să ajungă la concluzii diferite.
Instanțele care au decis împotriva reclamanților s-au concentrat asupra faptului că terenurile în cauză erau direct adiacente căii ferate și, prin urmare, situate în zona de protecție feroviară, considerând că acest fapt era suficient pentru ca Căile Ferate să își revendice drepturile asupra terenului.
În schimb, instanțele care au decis în favoarea reclamanților au subliniat că Căile Ferate nu aveau un drept asupra terenurilor în cauză, deci nu puteau fi revendicate de la reclamanți.
Existența unor abordări divergente în astfel de cazuri la nivel național a fost invocată și în cererea de revizuire depusă de prima reclamantă. Aceste abordări divergente par să fi rezultat din lipsa de claritate și precizie în legislația națională relevantă.
Este relevant, de asemenea, argumentul primei reclamante conform căruia, dacă Căile Ferate ar fi dorit să preia terenul invocând necesitatea publică, ar fi trebuit să utilizeze procedura specială de expropriere pentru motive de necesitate publică, ceea ce ar fi constituit un temei legal pentru încetarea dreptului de proprietate asupra terenului.
În ceea ce privește scopul legitim, Curtea a recunoscut, că există un interes general în menținerea zonelor de protecție de-a lungul căilor ferate, întrucât acestea constituie o măsură de securitate destinată asigurării operării sigure și eficiente a transportului feroviar și protejării populației.
Cu toate acestea, terenurile disputate sunt situate în imediata vecinătate a căilor ferate de câteva decenii. Mai mult, în cazul primei reclamante, terenul a fost alocat soțului său după construirea căii ferate. Se pare că prima reclamantă și soțul său nu au fost împiedicați să folosească acel teren până în 2014.
Deși Curtea avea îndoieli cu privire la legalitatea ingerinței în cauză, atât în ceea ce privește previzibilitatea legii aplicabile, cât și existența unui interes public real care să justifice ingerința, considerat că nu este necesar să se pronunțe asupra acestor aspecte, deoarece ingerința a fost oricum disproporționată.
O ingerință în dreptul la folosirea pașnică a bunurilor trebuie să atingă un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și necesitatea protecției drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suediei, 23 septembrie 1982, § 69, Seria A nr. 52).
Exproprierea unei proprietăți fără plata unei sume rezonabil proporționate cu valoarea acesteia va constitui, în mod obișnuit, o ingerință disproporționată, iar lipsa totală a compensației poate fi considerată justificabilă conform Articolului 1 din Protocolul nr. 1 doar în circumstanțe excepționale (a se vedea, printre altele, Jahn și Alții c. Germaniei, nr. 46720/99 și alte două, § 94, CEDO 2005-VI).
Principiul „bunei guvernanțe”
Mai mult, în contextul revocării unui titlu de proprietate acordat din eroare, principiul „bunei guvernanțe” dezvoltat de Curte poate impune autorităților nu doar obligația de a acționa prompt pentru a corecta eroarea, ci și necesitatea de a plăti o compensație adecvată sau alt tip de reparație adecvată fostului deținător de bună-credință (a se vedea, de exemplu, Rysovskyy c. Ucrainei, nr. 29979/04, § 71, 20 octombrie 2011).
Curtea a observat, de asemenea, că, de la anularea titlului de proprietate al primei reclamante asupra terenului în 2014, Căile Ferate aparent nu au întreprins nicio acțiune pentru a-și înregistra dreptul asupra terenului sau alte acțiuni legate de teren, precum delimitarea părților revendicate.
De asemenea, acestea nu au limitat în niciun fel utilizarea terenului de către prima reclamantă, ceea ce ridică întrebarea dacă măsuri alternative anulării dreptului de proprietate ar fi putut fi aplicate în acest caz (a se vedea, mutatis mutandis, Fundația Batkivska Turbota, nr. 5876/15, 9 octombrie 2018, § 62).
Faptul că nu s-au luat măsuri atât de mult timp o plasează pe prima reclamantă într-o stare de incertitudine, știind că Căile Ferate ar putea interveni oricând sau poate niciodată, dar în orice caz nu poate dispune liber de teren sau de casă.
În ceea ce privește a doua reclamantă, titlul ei asupra întregii parcele de teren a fost anulat, deși doar o mică parte din teren se suprapunea cu zona de protecție feroviară, fapt recunoscut chiar de instanțele naționale.
Din aceste motive, Curtea a concluzionat că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților, pe lângă faptul că ridică serioase îndoieli cu privire la legalitatea și interesul general al acesteia, le-a impus reclamanților o povară disproporționată, întrucât nu li s-a oferit nicio compensație pentru terenul revendicat de la ei.
În consecință, a avut loc o încălcare a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În fața curții reclamanții au fost reprezentați de O.P. Bernyk, avocat din Storozhynets, și K.O. Bilevych, avocat din Lvov.
Despre demolarea construcțiilor neautorizate aflate pe teren public citiți aici.
