Efectul res judicata reprezintă principiul juridic conform căruia o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că părțile implicate nu mai pot repune în discuție, într-un alt proces, aceeași cauză având același obiect și aceleași părți.
Este oare aplicabil efectul res judicata în cazul actelor administrative?
La 2 februarie 2000, autoritățile naționale au emis o autorizație de construire pentru Radiodifuzorul Public Albanian în vederea construirii unei stații de retransmisie pe un teren de pășune montană situat în Lazarat.
Prin 2003, reclamantul a depus o cerere la Judecătoria Gjirokastra, solicitând să se constate că terenul de pășune montană a aparținut tatălui său în 1945, fiind ulterior expropriat de autoritățile comuniste.
Cererea a fost depusă în instanță și nu la Comisia pentru Restituirea și Compensarea Proprietăților din Gjirokastra („Comisia”), deoarece nu erau disponibile suficiente dovezi scrise pentru a îndeplini cerințele Comisiei.
Direcția pentru Păduri și Terenuri de Pășune din Gjirokastra a fost desemnată ca pârât în proces, fiind autoritatea de stat responsabilă cu terenul la acel moment. Pârâtul a fost reprezentat de un avocat din cadrul Oficiului Avocatului Statului și a lăsat decizia la latitudinea instanței.
Oficiul Avocatului Statului are rolul de a reprezenta statul albanez în litigii legale și administrative, inclusiv cele patrimoniale.
Judecătoria Gjirokastra a admis cererea și a constatat că tatăl reclamantului a fost proprietarul terenului („hotărârea din 2003”). Hotărârea a devenit definitivă la 5 ianuarie 2004 nefiind contestată.
Decizia de restituire a aparținut Comisiei pentru Restituirea și Compensarea Proprietăților
Ulterior a fost depusă la Comisie cerere privind restituirea proprietății. În urma unei vizite la fața locului, Comisia a constatat că pe terenul în cauză se aflau patru antene, iar stația de retransmisie nu fusese încă construită.
La 20 februarie 2006, bazându-se pe hotărârea din 2003, Comisia a constatat că terenul de pășune, având o suprafață de 335 hectare („terenul”), a aparținut tatălui reclamantului și a decis restituirea acestuia către reclamant („decizia din 2006”).
Dispozitivul deciziei prevedea un termen de treizeci de zile pentru formularea unui apel. Ulterior, președintele Comisiei a adăugat o clauză de definitivare, indicând că decizia a devenit definitivă la 20 martie 2006.
În același an Comisia și reclamantul au semnat un proces-verbal de predare-primire, atestând că acesta din urmă a intrat în posesia terenului, iar Oficiul de Înregistrare a Proprietății Imobiliare a înregistrat dreptul de proprietate al reclamantului asupra terenului.
Bazându-se pe decizia din 2006, reclamantul a depus o cerere în instanță împotriva radiodifuzorului public și a mai multor companii private de telecomunicații, solicitând îndepărtarea antenelor lor de pe terenul său.
Revizuirea Deciziei Comisiei pentru Restituirea și Compensarea Proprietăților
Radiodifuzorul public a solicitat Oficiului Avocatului Statului să inițieze o revizuire a deciziei din 2006. Astfel, la 7 mai 2009, Oficiul Avocatului Statului a depus o plângere împotriva deciziei din 2006 la Agenția pentru Restituirea și Compensarea Proprietăților („Agenția”), o autoritate administrativă care a succedat Comisiei. În plus, la 15 iunie 2009, directorul Agenției a decis să își exercite prerogativa de a revizui din oficiu decizia din 2006. Ambele acțiuni au fost reunite într-un singur dosar.
Pe data de 25 mai 2010, Agenția a anulat decizia din 2006, constatând că Comisia a acordat reclamantului o suprafață de teren mai mică decât cea menționată în hotărârea din 2003. S-a mai invocat printre altele că hărțile terenului nu au fost întocmite de un profesionist autorizat, că anumite părți ale hărților terenului erau colorate în galben fără nicio explicație, că raportul de teren nu fusese semnat de un membru al Comisiei, că exista o suprapunere parțială între terenul reclamantului și proprietatea deținută de radiodifuzorul public.
În plus, Agenția a concluzionat că nu existau dovezi suficiente care să ateste că tatăl reclamantului a fost vreodată proprietarul terenului. În special, în opinia sa, hotărârea din 2003 avea o autoritate limitată, deoarece fusese pronunțată în urma unei proceduri speciale pentru „constatarea unui fapt juridic cu privire la care dovezile documentare au dispărut”.
Instanțele naționale au menținut anularea hotărârii Comisiei
La 9 decembrie 2011, Judecătoria Tirana a respins contestația reclamantului. Instanța a constatat că decizia din 2006 nu fusese „anulată”, ci fusese modificată în urma unei plângeri depuse de Oficiul Avocatului Statului. Instanța a mai concluzionat că reclamantul nu a furnizat dovezi suficiente pentru a demonstra că tatăl său a fost proprietarul terenului.
La 18 octombrie 2012, Curtea de Apel Tirana a anulat hotărârea instanței inferioare și a pronunțat o decizie în favoarea reclamantului, dar la 18 februarie 2016, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții de Apel și a confirmat decizia pronunțată de Judecătoria Tirana.
Curtea Constituțională a respins plângerea reclamantului, constatând că Curtea Supremă nu a procedat la reexaminarea probelor din dosar și nici nu a încălcat Constituția. A subliniat, de asemenea, că rolul său se limitează la examinarea afirmațiilor privind încălcarea Constituției, și nu la aplicarea legilor relevante unui litigiu civil.
În fața CEDO, reclamantul a invocat o încălcare a principiului securității juridice, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, ca urmare a anulării deciziei din 2006 de către autoritățile naționale.
În măsura în care este relevant, art. 6 § 1 prevede următoarele:
„În stabilirea drepturilor și obligațiilor sale civile … oricine are dreptul la o audiere echitabilă …”
Reclamantul a susținut că decizia din 2006 devenise definitivă și că instanțele naționale au anulat-o cu încălcarea principiului securității juridice.
Efectul res judicata al Deciziei Comisiei
Guvernul s-a apărat argumentând că radiodifuzorul public nu fusese parte în procedurile din 2006 în fața Comisiei. Prin urmare, efectul res judicata al deciziei nu s-a aplicat radiodifuzorului public, care avea, astfel, dreptul să conteste decizia din 2006 fără a încălca principiul securității juridice sau principiul res judicata.
Curtea a reiterat că dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție, interpretat în lumina principiilor statului de drept și ale securității juridice, include cerința ca, odată ce instanțele au soluționat o definitiv o problemă, hotărârea lor să nu fie pusă la îndoială (vezi Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islanda, nr. 26374/18, § 238, 1 decembrie 2020, și Brumărescu c. România, nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII).
Acest lucru presupune, în general, respectarea principiului res judicata (Guðmundur Andri Ástráðsson, citat anterior, § 238).
Conform acestui principiu, nicio parte nu are dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o reexaminare și o nouă soluționare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui să devină un apel deghizat. Principiul securității juridice impune ca, atunci când un litigiu civil este examinat pe fond de către instanțe, acesta să fie soluționat o dată pentru totdeauna.
O abatere de la acest principiu este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe de natură substanțială și convingătoare, cum ar fi corectarea unor erori fundamentale sau a unei erori judiciare majore (vezi, de exemplu, Gražulevičiūtė c. Lituania, nr. 53176/17, §§ 73, 80 și 82, 14 decembrie 2021, și alte referințe suplimentare).
Decizia Agenției din 2010 menționa că radiodifuzorul public avea drepturi asupra unei părți din terenul în cauză. Totuși, suprapunerea dintre proprietatea reclamantului și cea a radiodifuzorului public era doar parțială și, prin urmare, nu putea justifica anularea deciziei din 2006 în ceea ce privește întreaga suprafață de teren.
Mai mult, nici Judecătoria Tirana, nici Curtea Supremă nu s-au bazat pe drepturile radiodifuzorului public asupra unei părți din teren sau pe vreun alt interes public convingător pentru a anula decizia din 2006. În schimb, acestea au motivat anularea prin lipsa unor dovezi suficiente prezentate de reclamant pentru a demonstra că tatăl său a fost anterior proprietarul terenului.
Prin urmare, întrebarea la care CEDO trebuia să răspundă nu era în ce măsură decizia din 2006 avea efect res judicata asupra radiodifuzorului public. Curtea trebuia să examineze dacă decizia din 2006 era definitivă și, dacă da, dacă revizuirea excepțională și anularea acesteia au fost necesare din cauza unor circumstanțe de natură substanțială și convingătoare sau dacă revizuirea a reprezentat o simplă reexaminare a cauzei.
Decizia din 2006 devenise definitivă, iar contestația împotriva acesteia a constituit o cale de atac extraordinară.
Puterile instanțelor superioare de a anula sau modifica hotărâri judecătorești definitive și executorii ar trebui exercitate pentru a corecta erorile judiciare și denaturările grave ale justiției, nu pentru a realiza o reexaminare a cauzei (Ryabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
Aceste competențe trebuie utilizate astfel încât să se asigure, pe cât posibil, un echilibru echitabil între interesele individului și necesitatea de a garanta eficiența sistemului de justiție (Giuran c. România, nr. 24360/04, § 30, CEDO 2011).
Un defect fundamental în procedură, cum ar fi, în special, o eroare de competență, încălcări grave ale regulilor procedurale, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea legii substanțiale sau alte motive serioase care decurg din interesele justiției ar putea, în principiu, justifica o abatere de la principiul securității juridice (vezi, în contextul procedurilor civile, Tolstobrov c. Rusia, nr. 11612/05, §§ 17-20, 4 martie 2010; Sharra c. Albania (dec.), nr. 29975/06, §§ 46-53, 6 decembrie 2011).
La momentul relevant, prerogativa Oficiului Avocatului Statului de a contesta deciziile fostelor comisii de proprietate nu era limitată în timp.
O perioadă nelimitată pentru depunerea unei astfel de acțiuni nu poate fi considerată acceptabilă din perspectiva respectării termenelor procedurale și a cerințelor de claritate și previzibilitate procedurală, aspecte de o importanță majoră în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție (Salov c. Ucraina, nr. 65518/01, § 96, CEDO 2005-VIII).
Revizuirea unei decizii finale a unei comisii
În plus, se pare că Oficiul Avocatului Statului putea solicita revizuirea unei decizii finale a unei foste comisii de proprietate pe orice temei juridic de natură generală, și nu pe baza unor circumstanțe substanțiale și convingătoare (Gražulevičiūtė, citată anterior, §§ 73, 80 și 82, și Ryabykh, citată anterior, § 52).
Instanțele nu au indicat apariția unor probe noi și nici nu au pus sub semnul întrebării veridicitatea probelor deja existente în dosar. În esență, acestea au reexaminat faptele deja cunoscute și analizate de Comisie, utilizând propria discreție pentru a ajunge la o concluzie opusă celei stabilite printr-o decizie a Comisiei, pe care Curtea a considerat-o definitivă (Solomun c. Croația, nr. 679/11, § 55, 2 aprilie 2015).
Circumstanțe substanțiale și convingătoare care să justifice anularea deciziei din 2006 nu au existat.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, ca urmare a anulării deciziei din 2006 a comisiei de restituire a proprietăților fără circumstanțe substanțiale și convingătoare care să justifice această acțiune.
Efectul res judicata – dreptul la un proces echitabil
Cauza Gaba vs. Albania, nr. 33369/17, Hotărârea din 17 decembrie 2024
Reclamantul a invocat art. 6 § 1 din Convenție, motivând că autoritățile naționale au revocat o decizie definitivă a unei comisii de proprietate, fără a indica motive temeinice și convingătoare care să justifice această măsură.
Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către B. Asllani, avocat care profesează în Tirana.
Efectul res judicata în cazul actelor administrative
În cazul actelor administrative, efectul res judicata se aplică în sensul stabilității actelor administrative individuale care au devenit definitive.
Condiții pentru aplicabilitatea res judicata la actele administrative:
- Actul să fie definitiv – actele administrative devin definitive fie prin epuizarea căilor de atac administrative și judiciare, fie prin expirarea termenului de contestare.
- Obiectul actului să fie clar determinat – Actul administrativ trebuie să fie emis pentru a soluționa o anumită situație concretă.
