Impartialitatea judecatorului care s-a expus anterior în privința vinovăției complicelui.
Este de o importanță fundamentală într-o societate democratică ca instanțele de judecată să inspire publicului încredere și mai presus de toate, în cazul proceselor penale, acuzatului. În acest sens, art. 6 cere unui tribunal să fie imparțial (Padovani vs. Italia, 26 februarie 1993, § 27, Seria A nr. 257‑B; Kyprianou vs. Cipru, nr. 73797/01, § 118, CEDO 2005‑XIII).
Impartialitatea presupune absența prejudecăților sau părtinirii (a se vedea, printre altele Denisov vs. Ucraina, nr. 76639/11, § 61, 25 septembrie 2018; Alexandru Marian Iancu vs. România, nr. 60858/15, § 57, 4 februarie 2020).
Existența imparțialității, prin prisma art. 6 § 1, trebuie determinată conform unui test subiectiv, care are la bază convingerea personală și comportamentul unui judecător într-o anumită cauză și de asemenea conform unui test obiectiv, care constată dacă judecătorul oferă garanții care sunt suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă (a se vedea, printre altele Ferrantelli și Santangelo vs. Italia, 7 august 1996, § 56, 1996‑III; Schwarzenberger vs. Germania, nr. 75737/01, § 38, 10 august 2006).
Aplicând testul subiectiv Curtea a statuat în repetate rânduri faptul că imparțialitatea personală a unui judecător este prezumată până la proba contrară (Morel vs. France, nr. 34130/96, § 41, CEDO 2000‑VI).
În ceea ce privește al doilea test, atunci când testul se aplică unui complet de judecători, este necesar de a determina dacă în afară de conduita personală a oricărui membru a acestui complet, există fapte care pot trezi dubii referitoare la imparțialitate (Kriegisch vs. Germania, nr. 21698/06, 23 noiembrie 2010). Când se decide dacă într-o anumită cauză există un motiv legitim de a ne teme că un anumit complet nu este imparțial, părerea ce stă la baza unei asemenea alegații este importantă, dar nu decisivă. Decisiv este dacă această temere poate fi justificată obiectiv (Wettstein vs. Elveția, nr. 33958/96, § 44, CEDO 2000‑XII).
Cu referire la imparțialitatea judecătorului care a participat anterior la luarea deciziilor cu același subiect, Curtea a statuat că simplul fapt că judecătorul a luat decizii anterioare referitoare la aceleași fapte nu poate constitui, de sine stătător, temei de a pune la îndoială imparțialitatea sa (Dragojevic vs. Croația, nr. 68955/11, § 114, 15 ianuarie 2015).
De asemenea, faptul că un judecător s-a pronunțat în cauze similare, dar fără tangență, sau că s-a pronunțat în cauze separate referitor la un coacuzat, nu este, de sine stătător, suficient să pună la îndoială imparțialitatea judecătorului într-un proces ulterior (Khodorkovskiy și Lebedev vs. Rusia, nr. 11082/06 și 13772/05, §§ 538 și 544, 25 iulie 2013). Curtea a acceptat anterior că în cauze penale complexe, în care sunt implicate câteva persoane care nu pot fi judecate împreună, referințele instanței de judecată la participarea persoanelor terțe, care pot fi judecate mai târziu separat, pot fi indispensabile stabilirii vinovăției persoanelor judecate (Bezek v. Germany, nr. 4211/12 și 5850/12, 21 aprilie 2015, § 36).
Totuși, întrebarea privind imparțialitatea judecătorului apare când hotărârea anterioară conține o apreciere detaliată a rolului persoanei judecate subsecvent pentru o infracțiune comisă de câteva persoane (Rudnichenko vs. Ucraina, nr. 2775/07, § 116, 11 iulie 2013) și, în particular, când hotărârile anterioare conțin o calificare specifică a implicării reclamantului (Poppe vs. Olanda, nr. 32271/04, 24 martie 2009, § 22) sau constată că persoana judecată subsecvent îndeplinește toate criteriile necesare comiterii unei infracțiuni (Kriegisch, citat supra, § 116).
Examinând imparțialitatea instanțelor naționale, Curtea ia în considerație faptul dacă judecătorul care a participat în ambele seturi de proceduri este un profesionist, care se prezumă că este mai pregătit decât un jurat, în a se detașa de experiența și constatările din procesul precedent (Miminoshvili vs. Rusia, nr. 20197/03, § 120, 28 iunie 2011).
În cauza Meng vs. Germania, nr. 1128/17, Hotărârea din 16 februarie 2021, reclamanta Salina Meng, s-a plâns că a fost condamnată de o instanță care l-a inclus pe judecătorul M., motiv pentru care nu a fost imparțială așa cum cere art. 6 § 1 din Convenție.
Potrivit reclamantei, Judecătoria Regională, care îl includea și pe judecătorul M., a demonstrat că avea o viziune preconcepută privind vinovăția sa, datorită faptului că acest judecător a pronunțat hotărârea în cauza lui G.S., hotărâre în care se fac multiple referire la sine, fără a i se concretiza statutul de martor. I s-a atribuit statutul de complice a lui G.S. deși, atunci, nu a fost acuzată de omor (victima M.M. a fost soțul ei).
Examinând dacă în speță Judecătoria Regională, ședința căreia a fost prezidată de judecătorul M., a fost imparțială în sensul art. 6 § 1, Curtea a apreciat că nu există nimic care ar indica că judecătorul M. a acționat cu o prejudecată personală în procesul împotriva reclamantei. Respectiv, imparțialitatea personală a judecătorului trebuie prezumată (testul subiectiv).
Astfel, Curtea urma să stabilească dacă participarea lui M. ca judecător raportor în procesul precedent împotriva lui G.S., în care Judecătoria Regională a adoptat o hotărâre care conține numeroase referințe la reclamant, conduce către o temere obiectiv justificată că judecătorul M. nu a fost imparțial (testul obiectiv).
În procesul împotriva reclamantei, Judecătoria Regională, prezidată de judecătorul M., însăși a audiat martori și experți (inclusiv martori noi, anume G.S. și sora sa), într-un proces ce a durat 23 de zile.
În hotărârea sa, prin care a condamnat reclamanta, instanța a ajuns la constatări noi a stării de fapt și a realizat o nouă analiză juridică pe această bază, fără a se referi la constatările din hotărârea în cauza lui G.S.. Faptele stabilite se diferențiau în anumite detalii de cele din hotărârea care îl viza pe G.S.
Deși acestea sunt elemente importante în examinarea problemei imparțialității Judecătoriei Regionale prin prisma art. 6 § 1, totuși Curtea nu este scutită de a examina dacă hotărârea Judecătoriei Regionale în cauza lui G.S. conține constatări care de fapt au prejudecat întrebarea privind vinovăția reclamantei.
În acest sens, Curtea a observat că referințele la reclamantă din această hotărâre, care vorbesc despre “inculpatul și Salina Meng”, demonstrează că reclamanta formal nu a făcut parte din proces, statutul său procedural fiind cel al unei părți terțe.
Totuși, reclamanta nu a fost menționată doar în trecere.
Această hotărâre conține constatări desfășurate ale faptelor care o vizează pe reclamantă. A fost statuat, în particular, că “G.S. și reclamanta au hotărât să îl omoare”. A fost constată “maniera nesăbuită în care inculpatul și Salina Meng au acționat și prin care ei au încercat, prin omorârea lui M.M. să îi ia afacerea”.
Judecătoria Regională, în hotărârea sa vizându-l pe G.S., a prezentat constatările sale vizându-l pe reclamant, drept fapte stabilite și le-a dat o calificare juridică. Hotărârea conținea o descriere detaliată a rolului avut de reclamant în moartea violentă a lui M.M., depășind o descriere a circumstanțelor crimei.
Hotărârea a descris în detaliu nu doar omorârea premeditată a soțului ei și maniera în care planul comun cu G.S. a fost executat, dar și motivele de bază ale reclamantei însăși de a acționa într-o asemenea manieră, anume că a dorit să-și însușească activele lui M.M.
Faptul că instanța a avut o viziune preconcepută este confirmat și prin afirmația acuzării de după condamnarea reclamantei, potrivit căreia “judecătorii Judecătoriei Regionale Darmstadt și-au exprimat clar convingerea , împărtășită de acuzare, că reclamanta la instigat pe G.S. să-i omoare soțul”.
Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea a ajuns la concluzia că reclamanta a avut o temere legitimă că judecătorul M., prin prisma formulărilor din hotărârea pronunțată în cauza lui G.S., a avut deja o viziune preconcepută asupra vinovăției sale. Astfel, dubiile reclamantei privind imparțialitatea Judecătoriei Regionale în prezenta cauză au fost obiectiv justificate (§ 63).
O instanță superioară sau cea mai superioară instanță, ar putea, în anumite circumstanțe, să repare deficiențele care au avut loc în procesul din prima instanță (De Cubber vs. Belgia, 26 octombrie 1984, § 33, Seria A nr. 86). Totuși, Curtea Federală de Justiție, care a avut puterea să caseze hotărârea Judecătoriei Regionale pe motiv că aceasta nu a fost imparțială, a menținut sentința reclamantei. Respectiv, instanța superioară nu a remediat deficiența în cauză (§ 64).
A existat astfel o violare a art. 6 § 1 din Convenție (§ 65).
Despe motivarea hotărârilor judecătorești citiți aici.
