Indicațiile instanței ierarhic superioare.
În practică sunt frecvente cazurile în care instanța ierarhic superioară casează hotărârea contestată și trimite cauza la rejudecare, totodată indicând în mod expres sau sugerând acțiunile instanței care va rejudeca cauza. Astfel, deseori, cauzele intră într-un cerc vicios din care se pare că nu mai există ieșire.
Alteori se pare că instanța superioară dorește o anumită soluție pe cauză, soluție pe care nu dorește să o pronunțe, dar dorește să o mențină. Întrebarea care apare în acest context este dacă o asemenea conduită a instanței ierarhic superioare este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil.
În speța pe care o abordăm (Tempel vs. Cehia, nr. 44151/12, 25 iunie 2020), reclamantul s-a plâns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din Convenție, prin faptul că instanța de apel în mod ilegal a trimis la rejudecare cauza sa unei prime instanțe din afara jurisdicției sale, care l-a condamnat în baza unei aprecieri arbitrare a probelor, în conformitate cu opiniile sugerate de către instanța de apel.
El a susținut că instanța de apel a apreciat credibilitatea martorului cheie fără al audia și a dat instrucțiuni primei instanțe la ce concluzii trebuie să ajungă.
Potrivit reclamantului o asemenea conduită a instanței de apel stârnește dubii atât în privința independenței cât și imparțialității ei.
Cauza reclamantului a fost examinată de cinci ori de către instanțe de gradul unu și doi. Instanța ierarhic superioară a casat patru hotărâri consecutive ale Curții Regionale din Plzen prin care reclamantul a fost achitat de fiecare dată de învinuirea în comiterea infracțiunii de omor. Când a casat a patra hotărâre cauza a fost trimisă la rejudecare într-o altă instanță – Curtea Regională din Praga, din afara jurisdicției sale, care l-a condamnat pe reclamant la detenție pe viață.
Conform legislației cehe o asemenea acțiune este permisă în cazul în care există temeiuri incontestabil de importante, evidente și distincte, iar existența lor a fost în mod clar demonstrată. Instanța de apel poate ordona primei instanțe să elimine discrepanțele în constatările de fapt sau să reexamineze și să obțină anumite probe, instrucțiunile trebuind să fie unele concrete.
Când aceste indicații sânt îndeplinite, curtea de apel nu poate casa hotărârea primei instanțe pentru a impune propria apreciere a probelor și propriile constatări. Astfel, instanța de apel poate doar să indice ce circumstanțe trebuie luate în considerație, dar nu poate indica primei instanțe la ce concluzii trebuie să ajungă.
CEDO a observat că instanța de apel când casa hotărârile Curții Regionale din Plzen în primul rând critica modul în care aceasta aprecia probele, în particular credibilitatea martorului L.V.
Totodată instanța de apel nu și-a motivat soluția de a nu-l audia direct pe martorul L.V. apreciind astfel personal credibilitatea acestuia.
Mai mult decât atât, se pare că instanța ierarhic superioară și-a întemeiat dubiile privind independența și imparțialitatea judecătorilor primei instanțe pe faptul că aceștia au efectuat constatări de fapt și au formulat concluzii referitor la vinovăția reclamantului diferite de ceea ce ar fi fost corect din punctul de vedere al curții de apel (§ 70).
În acest context, Curtea de la Strasbourg a ajuns la concluzia că abordarea procedurală adoptată de către instanța ierarhic superioară în prezenta cauza ar fi putut avea drept consecință faptul că Curtea Regională din Praga să ajungă la concluzia că unica decizie susceptibilă de a fi acceptată de către instanța ierarhic superioară este una de condamnare. Succesiunea evenimentelor în acest caz particular indică în mod cert o disfuncționalitate a sistemului judiciar, care a viciat echitatea procesului per ansamblu (§ 71).
A existat prin urmare o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.
