Lipsa procedurii de demolare a construcției neautorizate.
În urma unui litigiu privind un teren din orașul Chania de pe insula Creta, instanțele elene au obligat frații I.O., P.O. și E.O. să-l restituie familiei Nikoloudakis (reclamanții), doar că serviciul de urbanism al prefecturii Chania a constatat că pe terenul litigios sunt amplasate patru construcții neautorizare efectuate de către P. O..
Pentru această faptă P. O. a fost amendat. Având drept temei hotărârea judecătorească de atribuire a terenului și cea administrativă de sancționare a lui P. O. Prefectul Chaniei a ordonat pe data de 13 ianuarie 1998 demolarea construcțiilor neautorizate de către o echipă din cadrul Perfecturii, costurile demolării urmând a fi suportate de P. O.. Decizia a fost comunicată lui P. O. și poliției locale.
Printr-o scrisoare din 16 octombrie 2000, Prefectura informa reclamanții că nu are nici echipamentul nici personalul necesar pentru a demola construcțiile.
Autoritățile au organizat câteva achiziții publice de servicii pentru a identifica o companie care să efectueze demolarea, dar acestea au eșuat.
În 2010 Perfectura a informat reclamanții că în urma unor modificări legislative a transmis dosarul privind demolarea contrucțiilor Administrației descentralizate a Cretei. Reclamanții s-au adresat și la poliție pentru ai evacua pe locatarii construcțiilor neautorizate, dar fără de succes.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții au denunțat neexecutarea hotărârilor judecătorești și administrative și s-au plâns anume că autoritățile nu au luat nici o măsură pentru ai evacua din proprietatea lor pe cei ce au ocupat-o ilegal și pentru a demola construcțiile neautorizate.
De asemenea a fost invocat art. 1 din Procolul nr. 1 la Convenție prin prisma faptului că neexecutarea hotărârilor a constituit o ingerință în respectarea dreptului lor la proprietate privată. Potrivit reclamanților statul a eșuat în exercitarea obligației sale de a organiza un sistem eficient de executare a hotărârilor judecătorești. Ei nu au fost în situația de ași face singuri justiție prin demolarea de sine stătătoare a construcțiilor fără concursul poliției.
Poziția Guvernului
Pe de altă parte Guvernul elen s-a apărat afirmând printre altele că obligația de demolare nu aparținea doar administrației, dar și reclamanților care nu au inițiat proceduri de executare silită a hotărârilor judecătorești și nici nu au demolat ei însăși construcțiile neautorizate. Imposibilitatea administrației de a demola construcțiile este justificată în mod obiectiv prin eforturile nefructuoase de a identifica o întreprindere aptă să execute asemenea lucrări.
Aprecierea Curții
Curtea nu are vocația să examineze dacă ordinea juridică internă este aptă să garanteze executarea deciziilor pronunțate de tribunale. Prin consecința, ține de competența fiecărui stat în a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce-i incumbă. Curtea are drept sarcină unică să examineze dacă în speță măsurile adoptate de către autoritățile grecești au fost adecvate și suficiente (§ 46, a se vedea mutatis mutandis Ignaccolo-Zenide c. României § 108, [GC], nr. 31679/96, ECHR 2000-I).
Statul în calitatea sa de depozitar al forței publice este chemat sa manifeste un comportament diligent și să-l asiste pe creditor în executare (Sekulić et Kučević c. Serbiei, nr. 28686/06 și 50135/06, §§ 54 și 55, 15 octombrie 2013). Statele au obligația pozitivă să implementeze un sistem efectiv în practică ca și în drept, care să permită asigurarea executării deciziilor judecătorești definitive între persoane private (Fouklev c. Ucraina, nr. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005).
Responsabilitatea statului în privința executării unei hotărâri judecătorești de către o persoană privată poate să fie angajată dacă autoritățile publice implicate în procedura executării nu dau deovadă de deligența necesară sau împiedică executarea (Bozza c. Italiei, nr. 17739/09, § 44, 14 septembrie 2017).
Curtea a catalogat drept neîntemiat argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanții urmau să ia măsurile necesare întru evacuarea ocupanților (§ 55). În speță, autoritățile nu au dat efect hotărârilor favorabile reclamanților timp de o foarte lungă perioadă și nici nu le-a propus acestora soluții alternative (§ 56, a se vedea și Cıngıllı Holding A.Ş. et Cıngıllıoğlu, nr. 31833/06 și 37538/06, § 41, 21 iulie 2015).
A existat prin urmare o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Deaorece argumentele părților privind încălcarea art. 1 din Procolul nr. 1 la Convenție sunt aceleași ca și în cazul art. 6 § 1 din Convenție, Curtea nu a considerat necesar să le examineze și prin prisma acestui articol.
Hotărârea a fost pronunțată pe data de 26 martie 2020, cauza Nikoloudakis c. Greciei, cererea nr. 35322/12.
Despre demolarea construcțiilor neautorizate aflate pe teren public citiți aici.
