Motivarea hotărârii judecătorești

Motivarea hotărârii judecătorești.

Principiile motivării hotărârii judecătorești au fost reluate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu ocazia pronunțării pe data de 06.02.2020 a hotărârii în cauza Felloni vs. Italia (cererea nr. 44221/14).

Reclamantul s-a plâns în fața Înaltei Curți că Curtea de casație nu și-a onorat obligația de a-și motiva hotărârea așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție.

El a afirmat că nici judecătorii de fond nici Curtea de casație nu au răspuns la o întrebare de drept pe care el a considerat-o determinantă pentru cazul său. Cererea sa era întemeiată pe aplicarea retroactivă a unei legi penale privind circumstanțele atenuante.

Guvernul și-a argumentat poziția prin faptul că Curtea de casație a examinat toate argumentele reclamantului, care se refereau în întregime la circumstanțe de fapt, care țin de competența instanțelor de fond, motiv pentru care Curtea de casație le-a declarat inadmisibile.

Curtea a reiterat că deși instanțele nu sunt obligate să se expună asupra motivelor de respingere a fiecărui argument a unei părți (Ruiz Torija vs. Spania, 9 decembrie 1994, § 29, seria A nr 303‑A), acestea nu sunt scutite de obligația de a examina în modul corespunzător principalele motive invocate și de a le da un răspuns (Moreira Ferreira vs. Portugalia (nr 2) [GC], nr. 19867/12, § 84, 11 iulie 2017).

Cu atât mai mult, dacă aceste argumente se referă la „drepturi și libertăți” garantate de Convenție sau Protocoalele sale – așa cum este cazul principiului neretroactivității legilor penale mai severe – jurisdicțiile naționale sunt obligate să le examineze cu o rigoare și grijă sporite (Wagner și J.M.W.L. vs. Luxemburg, nr. 76240/01, § 96, 28 iunie 2007, și Magnin vs. Franța, nr. 26219/08, 10 mai 2012).

Motivarea are în mod deosebit scopul de a demonstra părții că a fost ascultată și astfel să contribuie la o mai bună acceptare a deciziei (a se vedea mutatis mutandis, Taxquet vs. Belgique [GC], nr. 926/05, CEDH 2010, 16 noiembrie 2010, § 91).

De asemenea, respingând o cale de atac, instanța ierarhic superioară poate, în principiu, să preia motivele hotărârii atacate (García Ruiz vs. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999‑I). În același timp, noțiunea de proces echitabil cere ca instanța care și-a motivat succint decizia, fie prin preluarea motivelor instanței inferioare, fie altfel, să examineze în mod real întrebările esențiale care i-au fost adresate (Helle vs. Finlande, 19 decembrie 1997, § 60, Culegere de hotărâri și decizii 1997‑VIII, și Boldea vs. România, nr. 19997/02, § 30, 15 februarie 2007).

În speță Curtea a constat că Curtea de casație nu a răspuns argumentelor reclamantului privind aplicarea retroactivă a legii penale, motivându-și soluția prin faptul că acestea au drept scop de a reinterpreta starea de fapt constată de instanța de fond. Curtea de la Srasbourg nu s-a lăsat convinsă că argumentul reclamantului se referea la o situație de fapt care nu ținea de competența jurisdicției superioare.

Decizia Curții de casație nu conține nici o mențiune privind pedeapsa aplicată reclamantului sau despre legea aplicabilă domeniului circumstanțelor atenuante, mențiuni ce ar fi permis un răspuns, numai în mod indirect, la argumentele reclamantului privind gravitatea sancțiunii (§ 28).

Motivarea hotărârii judecătorești

În fine, întrebarea litigioasă fiind ridicată pentru prima dată în fața instanței ierarhic superioare, nu putem conchide că aceasta a preluat motivele instanței inferioare astfel încât să motiveze hotărârea într-un mod compatibil cu exigențele art. 6 din Convenție (a se vedea, a contrario Dobrescu vs. Roumanie, nr 10520/09, § 51, 31 august 2010) (§ 29).

Curtea a considerat că problema aplicării retroactive a legislației privind circumstanțele atenuante a fost una dintre principalele motive invocate de reclamant, astfel că a necesitat un răspuns specific și explicit (§ 30).

Reclamantul nu a beneficiat de o procedură care să-i garanteze o examinare efectivă a argumentelor sale, nici de un răspuns care să-i permită să înțeleagă motivele respingerii lor. În consecință Curtea de casație a eșuat să-și respecte obligația de ași motiva hotărârile așa cum prevede art. 6 din Convenție (§ 31).

Despre imparțialitatea judecătorului citiți aici.