Neexecutarea hotararilor judecatoresti atunci cand debitor este statul
Cauza Sistema S.P.A. vs. Italia (cererea nr. 37249/24, 16 iulie 2026)
Compania reclamantă desfășoară activități de colectare a economiilor și acordare de credite, atât în Italia, cât și în străinătate, fiind specializată în factoring și în preluarea creanțelor împotriva autorităților publice.
Astfel, reclamanta a achiziționat mai multe creanțe deținute de societăți comerciale față de municipalitatea Cosenza. Existența și cuantumul acestor creanțe au fost confirmate prin ordonanțe de plată emise de instanțele din Cosenza și Catanzaro, devenite executorii.
Cu toate acestea, autoritatea locală a achitat doar o parte din sumele datorate.
Ulterior, la 11 noiembrie 2019, municipalitatea Cosenza și-a declarat starea de insolvență. În acest context, la 10 iulie 2020, reclamanta a solicitat înscrierea creanțelor sale în tabelul creditorilor. Potrivit legislației aplicabile, după deschiderea acestei proceduri, reclamanta nu mai putea iniția sau continua măsurile de executare silită pentru creanțele înscrise în cadrul procedurii de lichidare.
În fața CEDO, reclamanta s-a plâns de neexecutarea hotărârilor judecătorești pronunțate în favoarea sa și de imposibilitatea de a obține executarea acestora, ca urmare a lipsei accesului efectiv la o instanță.
În susținerea cererii, aceasta a invocat art. 6 § 1 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, referitor la protecția dreptului de proprietate.
Porivit reclamantei întârzierea executării nu putea fi justificată prin declararea stării de insolvență a autorității locale.
Guvernul s-a apărat prin faptul că întârzierea plății era justificată de desfășurarea procedurii de insolvență, în cadrul căreia creanțele trebuiau verificate și validate conform legislației interne. Totodată, acesta a susținut că era necesară stabilirea existenței unor active suficiente pentru satisfacerea creanțelor tuturor creditorilor, cu respectarea principiului egalității de tratament între creditori (par condicio creditorum).
În final, Guvernul a invocat faptul că, prin solicitarea de înscriere a creanțelor în tabelul creditorilor întocmit de Organul Extraordinar de Lichidare, reclamanta a acceptat implicit regulile, procedura și termenele aplicabile în cadrul procedurii de insolvență.
Curtea a reiterat că executarea unei hotărâri pronunțate de orice instanță trebuie considerată parte integrantă a unui „proces” în sensul art. 6 din Convenție (a se vedea Hornsby împotriva Greciei, nr. 18357/91, § 40, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-II).
Iar o „creanță”, poate constitui un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dacă aceasta este suficient de bine stabilită pentru a putea fi pusă în executare (a se vedea Stran Greek Refineries și Stratis Andreadis împotriva Greciei, 9 decembrie 1994, § 59, Seria A nr. 301-B, și Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, § 40, CEDO 2002-III).
În prezenta cauză, Curtea a constatat că reclamanta deținea o creanță certă, lichidă și exigibilă, întemeiată pe ordonanțele de plată emise de instanțele din Cosenza și Catanzaro (§ 17).
Potrivit informațiilor prezentate de părți, ordonanțele de plată pronunțate în favoarea reclamantei au rămas neexecutate pentru perioade cuprinse între peste doi și peste șapte ani.
Cererea reclamantei de înscriere în lista creditorilor a reprezentat o etapă necesară pentru obținerea plății creanțelor sale în cadrul procedurii de insolvență deschise împotriva municipalității și nu poate fi interpretată ca o acceptare a întârzierii executării (§ 18).
În plus, potrivit dispozițiilor legislației interne, reclamanta nu avea posibilitatea de a iniția proceduri de executare silită (§ 18).
În cauzele Ventorino împotriva Italiei (nr. 357/07, 17 mai 2011), De Trana împotriva Italiei (nr. 64215/01, 16 octombrie 2007), Nicola Silvestri împotriva Italiei (nr. 16861/02, 9 iunie 2009), Antonetto împotriva Italiei (nr. 15918/89, 20 iulie 2000) și De Luca (citată anterior), Curtea a constatat deja încălcări în cauze care ridicau probleme similare celor din prezenta cauză.
CEDO nu a constat niciun fapt sau argument care să justifice o concluzie diferită în prezenta cauză.
Autoritățile nu au depus toate diligențele necesare pentru a asigura executarea integrală și într-un termen rezonabil a hotărârilor pronunțate în favoarea reclamantei și i-au restrâns în mod disproporționat dreptul de acces la o instanță. Din aceleași motive, întârzierea executării ordonanțelor de plată a constituit o ingerință disproporționată în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale (§ 20).
În consecință, Curtea a concluzionat că a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (§ 21).
Problema nu este una specifică doar Italiei. Și în Republica Moldova, Curtea Constituțională a reținut că executarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil și că statul trebuie să asigure executarea efectivă și într-un termen rezonabil a hotărârilor definitive, inclusiv atunci când acesta este debitor.
Neexecutarea hotararilor judecatoresti atunci cand debitor este statul
Hotârârea Curții Constituționale a Republicii Moldova din 17 noiembrie 2016
(sesizarea 80g/2016)
privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi legale privind executarea hotărârilor judecătorești emise în temeiul Legii nr. 87 din 21 aprilie 2011 privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti
Curtea a reținut că, în temeiul articolului 255 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească definitivă este și executorie, cu excepţia cazurilor de executare imediată după pronunţare. Prin urmare, legislația procesuală atribuie caracter executoriu hotărârilor judecătorești fie imediat după pronunțare, fie la etapa la care devin definitive, fără a aștepta ca acestea să devină irevocabile.
Spre deosebire de textul constituțional și procesual civil, atât Legea 87/2011, cât și Legea 181/2014 pun în executare hotărârile judecătorești împotriva statului abia la etapa dobândirii caracterului irevocabil.
Curtea Constituțională a respins argumentul autorităților potrivit căruia executarea hotărârilor judecătorești definitive de către stat ar afecta principiul securității raporturilor juridice în situația în care hotărârea ar fi ulterior modificată în recurs.
Riscul există pentru orice parte care execută o hotărâre definitivă
Acest risc există pentru orice parte care execută o hotărâre definitivă, fără ca acest fapt să fi determinat legiuitorul să condiționeze executarea de caracterul irevocabil al hotărârii.
Totodată, Curtea a reținut că executarea, inclusiv cea imediată, a unei hotărâri definitive nu împiedică exercitarea căii de atac a recursului, iar dreptul la un proces echitabil nu presupune existența unui drept la suspendarea automată a executării unei hotărâri nefavorabile.
În consecință, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile Legii nr. 87/2011 și ale Legii nr. 181/2014, în măsura în care condiționau executarea hotărârilor judecătorești definitive de dobândirea caracterului irevocabil al acestora, contravin prevederilor art. 120 din Constituție.
Termenul de 6 luni
Curtea a observat, totodată, că, potrivit Legii finanțelor publice și responsabilității bugetar-fiscale nr. 181/2014, executarea silită a hotărârilor pronunțate împotriva statului – inclusiv a celor privind repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea cauzei sau la executarea hotărârii într-un termen rezonabil – putea fi inițiată numai după expirarea unui termen de șase luni de la data la care hotărârea devenea irevocabilă.
În acest mod, legiuitorul a instituit în favoarea statului un termen de grație de șase luni pentru executarea benevolă a obligațiilor, executarea silită putând fi solicitată doar după expirarea acestui termen.
Curtea a recunoscut că anumite măsuri destinate menținerii echilibrului dintre veniturile și cheltuielile publice pot urmări un scop legitim de interes public, prin protejarea patrimoniului instituțiilor statului și asigurarea funcționării acestora. Chiar dacă asemenea măsuri pot afecta celeritatea executării, ele pot fi justificate în măsura în care sunt necesare pentru identificarea resurselor financiare destinate executării obligațiilor statului.
În același context, Curtea a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special la cauza Burdov c. Rusiei (Hotărârea din 7 mai 2002), în care s-a statuat că lipsa resurselor financiare nu poate justifica refuzul executării unei hotărâri judecătorești. Totuși, în circumstanțe excepționale, o întârziere a executării poate fi admisă, cu condiția ca aceasta să fie limitată în timp și să nu afecteze însăși substanța dreptului garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
În final, Curtea Constituțională a reținut că termenul de grație de șase luni era aplicabil tuturor creanțelor împotriva statului, inclusiv celor întemeiate pe Legea nr. 87/2011. Întrucât constituționalitatea acestui termen în privința celorlalte categorii de creanțe nu făcea obiectul cauzei deduse judecății, Curtea nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni, rezervându-și posibilitatea de a o examina într-o cauză ulterioară.
Privarea de libertate pentru neexecutarea hotaririlor judecatoresti in cauze civile
