Privarea de libertate pentru neexecutarea hotaririlor judecatoresti in cauze civile
În cauza Karimov și alții vs. Azerbaidjan, nr. 24219/16 din 22 iulie 2021, CEDO a condamnat statul pentru că instanțele de judecată nu au motivat hotărârile prin care au sancționat administrativ cu arest reclamanții, pentru că aceștia nu au executat hotărâri judecătorești privind încasarea sumei.
Reclamanții s-au plâns de faptul că au fost condamnați pentru neexecutarea unor hotărâri judecătorești care îi obliga să restituie careva datorii unor creditori privați, fiind astfel încălcat art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție.
Neexecutarea hotaririlor judecatoresti
Unul dintre reclamați a fost obligat să achite unei bănci suma de 6300 euro prin Hotărârea Judecătoriei Districtului Khazar din Baku din 28 aprilie 2015.
În urma sesizării executorului judecătoresc, Judecătoria districtului Sabail din Baku, pe data de 11 martie 2016 l-a găsit vinovat de săvârșirea contravenției administrative, anume neconformarea cerințelor legale ale executorului judecătoresc care l-a somat să execute hotărârea judecătorească.
În fața instanței reclamantul s-a apărat afirmând că nu dispunea de mijloace financiare pentru a achita datoria, nefiind angajat în câmpul muncii.
Curtea de apel a respins apelul reclamantului, decizia fiind una irevocabilă.
Potrivit reclamanților, procedura în fața instanțelor naționale a fost una inechitabilă deoarece au fost sancționați administrativ fără a fi luate în considerație argumentele privind situația lor financiară care a cauzat nerestituirea sumelor datorate.
Curtea a reamintit că potrivit jurisprudenței sale constante, instanțele de judecată trebuie să indice într-o manieră suficientă motivele pe care ele își bazează deciziile. Amploarea acestei sarcini poate varia în dependență de natura deciziei și trebuie apreciată în fiecare speță în lumina circumstanțelor care îi sunt proprii (Garcia Ruiz vs. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDH 1999‑I).
Fără a necesita un răspuns detaliat a fiecărui argument invocat de către reclamant, această obligație presupune ca orice parte la o procedură judiciară să poată obține un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (Ruiz Torija vs. Spania, 9 decembrie 1994, §§ 29-30, seria A nr 303‑A; Higgins și alții vs. Franța, 19 februarie 1998, §§ 42-43). Curtea verifică dacă motivarea deciziilor emise de instanțele naționale nu este automată sau stereotipă (Moreira Ferreira vs. Portugalia, nr. 19867/12, § 84, 11 iulie 2017).
Convenția nu are drept scop garantarea drepturilor teoretice sau iluzorii, ci a celor concrete și efective. Dreptul la un proces echitabil nu poare fi calificat drept efectiv decât dacă observațiile părților sunt cu adevărat „ascultate”, adică examinate în mod corespunzător de către instanța sesizată (Fodor vs. România, nr. 45266/07, § 28, 16 septembrie 2014; Carmel Saliba vs. Malta, nr. 24221/13, § 65, 29 noiembrie 2016; Ilgar Mammadov vs. Azerbaidjan (nr. 2), nr. 919/15, § 206, 16 noiembrie 2017).
În speță, Curtea o constat că părțile nu contestă faptul că pentru a stabili vina reclamanților în comiterea contravenției.
Astfel, era necesar de a constata din ce cauză hotărârile judecătorești care îi obligau să restituie datoriile creditorilor nu au fost executate.
Motivele invocate de debitor pentru a justifica de ce nu își onorează obligațiile pecuniare sunt determinante pentru calificarea contravenției, deoarece acestea sunt susceptibile să constituie temei de exonerare de răspundere.
În asemenea circumstanțe este clar că argumentele invocate de reclamanți în fața instanțelor naționale, mai ales argumentul potrivit căruia neexecutarea s-a datorat incapacității lor financiare de a rambursa datoriile, au avut o importanță centrală prin prisma termenilor contravenției și necesita un răspuns clar.
Mai mult decât atât, Curtea a reamintit că dacă cauza neexecutării a fost incapacitatea financiară a reclamanților, aceasta poate în egală măsură să ridice o problemă prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție, potrivit căruia “nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligație contractuală”.
Curtea a atras atenție asupra faptului că instanțele naționale nu au examinat nici într-un mod faptul dacă neexecutarea a fost determinată ce careva motive întemeiate și nu s-au pronunțat în această privință, deși au fost invitate să o facă de către reclamanți atât în prima instanță cât și în apel.
Această absență a examinării motivului neexecutării este cu atât mai contradictorie având în vedere faptul că însăși hotărârile de condamnare se referă la situația financiară precară a reclamanților fără a pune sub semnul întrebării veridicitatea faptică a dificultăților financiare care îngreunau rambursarea.
Astfel, argumentul esențial pe care reclamanții l-au pus în centrul dezbaterilor și care era decisiv pentru finalitatea procedurii, nu a primit un răspuns specific și explicit, în consecință instanțele naționale nu și-au onorat obligația de a motiva deciziile lor, obligație care rezultă din art. 6 din Convenție (§ 34).
Prin urmare a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
Drept compensație pentru prejudiciul moral, Curtea a acordat fiecărui reclamant câte 3600 euro.
Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către avocatul A. Hasanov.
