Redeschiderea procesului penal de către procurorul ierarhic superior.
Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat în cadrul unei proceduri penale pentru o infracțiune pentru care a fost deja condamnat definitiv sau achitat (Margus vs. Croația [MC], nr. 4455/10, § 114, 2014; Zolotukhin vs. Rusia [MC], nr. 14939/03, § 58, 2009; Nikitin v Russia, nr. 50178/99, § 35, 2004; Kadušić vs. Elveția, nr. 43977/13, § 82, 2018).
Articolul 4 din Protocolul nr. 7 trebuie să fie înțeles în sensul că interzice urmărirea penală sau judecata pentru a doua „infracțiune“ în măsura în care a luat naștere din fapte identice sau fapte care sunt substanțial aceleași (Margus § 114; Zolotukhin § 82).
Un aspect fundamental în aceste context îl prezintă conceptele de achitare și de condamnare.
O primă întrebare este dacă este necesară o hotărâre judecătorească care să constate condamnarea sau achitarea?
Dacă este necesară intervenția judiciarului?
În cauza Mihalache vs. România (nr. 54012/10, 8 iulie 2019, § 95), Curtea a menționat că ceea ce contează într-un caz dat este că decizia în cauză a fost dată de o autoritate care participă la administrarea justiției în sistemul juridic național în cauză și că această autoritate este competentă în conformitate cu dreptul intern să stabilească și, după caz, să pedepsească ilegalitatea comportamentului de care persoana a fost acuzată. Faptul că decizia nu ia forma unei hotărâri nu poate pune în discuție achitarea sau condamnarea persoanei, întrucât un astfel de aspect procedural și formal nu poate avea o influență asupra efectelor deciziei. (…) Intervenția judiciară nu este necesară pentru existența unei decizii.
În cazul în care a fost inițiată o anchetă penală după ce a fost formulată o acuzație împotriva persoanei în cauză, victima a fost audiată, probele au fost administrate și examinate de autoritatea competentă și a fost luată o decizie motivată pe baza acestor probe, astfel de factori pot conduce la constatarea faptului că a existat o decizie cu privire la fondul cauzei. În cazul în care autoritatea competentă a dispus o sancțiune ca urmare a comportamentului atribuit persoanei în cauză, se poate considera în mod rezonabil că autoritatea competentă a efectuat o evaluare prealabilă atât a circumstanțelor cazului, cât și a faptului dacă este sau nu legal comportamentul persoanei în cauză (Mihalache § 98).
Mai mult decât atât, în cauza Tsonyo Tsonev vs. Bulgaria (nr. 2) (nr. 2376/03, 14 ianuarie 2010, § 54), Curtea a constatat că decizia primarului de a impune o amendă administrativă reclamantului, care nu a fost contestată în instanțele de judecată și care era executorie, a constituit o decizie definitivă în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7.
Principiile menționate au fost din nou aplicate de către Curte pe data de 03.03.2020 în cauza Horhat vs. România (cererea nr. 53173/10).
În speță, pe data de 1 noiembrie 2006 Direcția Națională Anticorupție (DNA) a pornit urmărirea penală împotriva reclamantului cu privire la delapidarea fondurilor Uniunii Europene.
Pe data de 5 decembrie 2006 un procuror DNA a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărirea penală pe motiv că faptele comise de reclamant nu sunt suficient de grave pentru a fi calificate drept infracțiune și atragerea lui la răspundere contravențională, fiindu-i aplicată pedeapsa sub formă de amendă în mărime de 1000 RON. Procurorul de asemenea a dispus că pedeapsa urmează a fi executată în ordinea prevăzută de procedura penală. Pe data de 5 ianuarie 2007 reclamantul a achitat amenda.
Pe data de 9 august 2007 un procuror ierarhic superior din cadrul DNA anulat din oficiu ordonanța din 5 decembrie 2006 și a redeschis procesul penal pornit împotriva reclamantului, constatând că conform probelor administrate, cum a și fost stabilit de procurorul ierarhic inferior, reclamantul în mod intenționat a deturnat fondurile Uniunii Europene, fonduri care nu au fost recuperate în cadrul procesului penal. Judecătoria Blaj l-a achitat pe reclamant pe motiv că fapta sa nu constituie o infracțiune.
Tribunalul Alba a admis apelul procurorului, a casat hotărârea primei instanțe și la condamnat pe reclamant, pe motiv că fapta sa întrunește elementele constitutive ale infracțiunii, la 6 luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei. Pe data de 11 martie 2010 Curtea de Apel Alba Iulia a respins recursul reclamantului drept neîntemeiat.
Reclamantul s-a plâns în fața CEDO că a fost urmărit și pedepsit de două ori pentru aceeași faptă, invocând art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, potrivit căruia:
„1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat.
2. Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.”
Reclamantul a invocat faptul că ordonanța procurorului din 5 decembrie 2006 avea puterea lucrului judecat (res judicata) deoarece nu a fost contestată. Redeschiderea procesului nu s-a bazat pe fapte noi sau recent descoperite, ci pe probele deja apreciate de către procurorul ierarhic inferior.
Admisibilitatea
Referitor la admisibilitate, Guvernul a invocat că reclamantul nu a epuizat toate căile de atac interne deoarece ordonanțele din 5 decembrie 2006 și 9 august 2007 nu au fost anexate la dosarul disponibil instanțelor naționale și reclamantul nu a invocat în fața instanței superioare, nici cel puțin în substanță, faptul că autoritățile au încălcat în cazul său principiul ne bis in idem.
Reclamantul a replicat că el a invocat în fața primei instanțe faptul că a fost amendat. Curtea a statuat că reclamantul nu a trebuit să invoce în fața instanței de judecată nici expres, nici în substanță, faptul că principiul ne bis in idem a fost încălcat deoarece un asemenea argument nu ar fi avut vreo șansă de izbândă pe motiv că, după cum invocă însăși Guvernul, ordonanța procurorului din 5 decembrie 2006 nefiind confirmată de o instanță, nu avea puterea lucrului judecat.
Guvernul a recunoscut că reclamantul a fost condamnat pentru aceeași faptă, dar a negat faptul că ordonanța din 5 decembrie 2006 ar fi fost o hotărâre finală care a atins forța lucrului judecat. Guvernul a explicat că conform practicii naționale o asemenea hotărâre ar putea avea o asemenea forță doar dacă ar fi aprobată de către o instanță judecătorească. Din aceste motive, ordonanța de a redeschide procedura penală nu constituie un set secund de proceduri penale. Totodată, Guvernul a invocat faptul că reclamantul a avut posibilitatea să solicite restituirea amenzii achitate anterior.
Aprecierea Curții
Curtea a notat faptul că Guvernul nu a contestat faptul că ambele proceduri, cea care s-a soldat cu ordonanța procurorului din 5 decembrie 2006 și cea care s-a soldat cu hotărârea judecătorească din 11 martie 2011, au fost de natură penală prin prisma art. 4 din Protocolul nr. 4. De asemenea nu a contestat faptul că se refereau la aceleași fapte și la aceeași învinuire. Prin urmare Curtea urma să stabilească dacă în cazul reclamantului a existat o dualitate de proceduri.
În jurisprudența sa anterioară Curtea a statuat că ordonanța procurorului de încetare a procesului penal (scoatere de sub urmărire penală) pe motiv că faptele nu sunt suficient de grave pentru a constitui o infracțiune, prin care totodată este aplicată o sancțiune administrativă, după ce procurorul a examinat toate circumstanțele cauzei, reprezintă o “condamnare” (Mihalache, §§ 13 și 100-101).
Ordonanța din 5 decembrie 2006 a devenit definitivă odată cu expirarea termenului de 20 de zile prevăzute de lege pentru contestare.
Deși nu este clar la ce dată reclamantul a făcut cunoștință cu ordonanța dată, este indubitabil faptul că el a cunoscut despre existența ei odată ce a achitat amenda. Prin urmare pe data de 9 august 2007 când procurorul ierarhic superior a redeschis procedura, ordonanța din 5 decembrie 2006 era una finală, în sensul propriu al termenului.
Conform jurisprudenței constante a Curții, ordonanța unui procuror ierarhic superior de a redeschide proceduri încheiate prin condamnări finale în rezultatul unei simple reevaluări a faptelor în lumina legii aplicabile, fără ca să existe fapte sau probe noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental care a afectat acele proceduri, nu cade sub incidența circumstanțelor excepționale prevăzute la art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 (Mihalache, §§ 135-137).
Curtea a concluzionat că reclamantul a fost judecat de două ori pentru aceeași faptă, contrar principiului ne bis in idem.
Concluzia este valabilă și în circumstanțele în care reclamantul nu a solicitat restituirea amenzii achitate.
Despre prezumția de nevinovăție citiți aici.
