Previzibilitatea normei penale de trimitere prin prisma art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Garanția consacrată în art. 7, element esențial al preeminenței dreptului, ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, după cum o atestă și art. 15, care nu autorizează nici o derogare, nici în caz de război sau alt pericol public.
După cum rezultă din obiectul și scopul său, acesta trebuie interpretat și aplicat într-o manieră care să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor penale, condamnărilor și pedepselor arbitrare (Yüksel Yalçınkaya vs. Turcia, nr. 15669/20, § 237, 26 septembrie 2023, Del Río Prada vs. Spania, nr. 42750/09, § 77, CEDH 2013, Vasiliauskas vs. Lituania, nr. 35343/05, § 153, CEDH 2015, Ilnseher vs. Germania, nr. 10211/12 și 27505/14, § 202, 4 decembrie 2018).
Nullum crimen, nulla poena sine lege
Art. 7 al Convenției nu presupune doar interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în dezavantajul acuzatului. El consacră de asemenea, de o manieră mai genarală, principiul legalității delictelor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și acela de a nu aplica legea penală într-o manieră extensivă în detrimentul acuzatului, îndeosebi prin analogie (Yüksel Yalçınkaya, precitat, § 238, Del Rio Prada, precitat, § 78, Vasiliauskas, pecitat, § 154, Kokkinakis vs.. Grecia, 25 mai 1993, § 52, seria A no 260-A).
Din aceste principii rezultă că o infracțiune trebuie să fie clar definită de lege. Această condiție este îndeplinită dacă justițiabilul poate cunoaște, plecând de la redactarea dispoziției jurdice, în caz de necesitate, cu ajutorul interpretării date de către instanțe, iar dacă este necesar apelând la consultanță calificată, care acțiuni și omisiuni angajează răspunderea penală. Noțiunea de «lege» («law») utilizată de art. 7 corespunde celei de «lege» care figurează în alte articole ale Convenției; ea cuprinde dreptul atât legislativ cât și jurisprudențial și implică condiții calitative, îndeosebi cele de accesibilitate și previzibilitate (Yüksel Yalçınkaya, precitat, § 238).
Oricât de clară ar fi formularea, inevitabil în orice sistem juridic, inclusiv în cazul dreptului penal, există un element de interpretare judiciară.
De fiecare dată trebuie elucidate aspectele ambigue, fiind necesară și o adaptare la schimbarea situației. În tradiția juridică a Statelor semnatare ale Convenției este consacrat faptul că jurisprudența contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal.
Art. 7 nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale prin interpetare judiciară de la o cauză la alta, cu condiția ca rezultatul să fie unul coerent cu substanța infracțiunii și în mod rezonabil previzibil (S.W. vs. Regatul Unit, 22 noiembrie 1995, § 36, seria A nr. 335-B, Streletz, Kessler și Krenz vs. Germania [GC], nr. 34044/96 și 2 altele, § 50, CEDH 2001-II).
Lipsa unei intepretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile poate duce la constatarea încălcării art. 7 în privința unui învinuit (referitor la elementele constitutive ale infracțiunii a se vedea Pessino vs. Franța, nr. 40403/02, §§ 35-36, 10 octombrie 2006, și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni vs. România, nr. 77193/01 și 77196/01, §§ 43-44, 24 mai 2007; referitor la pedeapsă a se vedea, Alimuçaj vs. Albania, nr. 20134/05, §§ 154-162, 7 februarie 2012). Altfel, obiectul și scopul acestei prevederi – care cere ca nimeni să nu fie supus urmăririi penale, condamnării sau pedepsei penale arbitrare – ar fi ignorate (Del Rio Prada, precitat, § 93).
Interpretarea extensivă a legii penale
În cazul în care trebuie să determine dacă o interpretare extensivă a legii de către jurisdicțiile interne a fost în mod rezonabil previzibilă, Curtea precaută dacă interpretarea dată corespunde unui parcurs perciptibil al jurisprudenței, sau dacă aplicarea sa în circumstanțe mai largi cadrează totuși cu substanța infracțiunii (Total S.A. și Vitol S.A. vs. Franța, nr. 34634/18 și 43546/18, § 55, 12 octombrie 2023, Tristan vs. Rapublica Moldova, nr. 13451/15, § 51, 4 iulie 2023, Parmak și Bakir vs. Turcia, nr. 22429/07 și 25195/07, § 65, 3 decembrie 2019).
Jurisdicțiile interne trebuie să dea dovadă de o diligență deosebită la stabilirea elementelor constitutive ale infracțiunii într-o manieră care să asigure previzibilitatea acesteia și compatibilitatea cu substanța sa (Parmak și Bakir vs. Turcia, § 77).
Previzibilitatea normei penale de trimitere
În cauza Delga vs. Franța (cererea nr. 38998/20, 9 iulie 2024), reclamanta s-a plâns că condamnarea sa pentru discriminare, în baza art. 432-7-1o Cod penal, nu a fost una previzibilă, fiind contrară art. 7 din Convenție care prede:
„1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. (…)”
Reclamanta nu contestă accesibilitatea art. 432-7-1o Cod penal, dar caracterul imprevizibil al aplicării sale în speță. Ea consideră că condamnarea sa se datorează unei interpretări extensive a noțiunii „drept acordat prin lege” al acestei norme, care potrivit jurisprudenței este de interpretare strictă.
În particular, reclamata a fost condamnată pentru faptul că deținând funcția de președinte a Regiunii Occitania, a refuzat în aprilie 2016 să semneze un contract prezentat de comuna Beaucaire. Reclamanta și-a motivat refuzul prin faptul că contractul prezentat are drept obiectiv construirea unui liceu în Beaucaire, or Regiunea urma să construiască un liceu în departamentul Gard, dar la vest de Nîmes, unde necesitățile prin prisma presiunii demografice erau cele mai mari.
Curtea a notat că norma litigioasă incriminează discriminarea comisă de o persoană investită cu autoritate publică, mai ales când aceasta constă în “a refuza beneficiul unui drept acordat prin lege”.
În speță, exista o jurisprudență a Curții de casație relativă la noțiunea de “drept acordat prin lege”, potrivit căreia este vorba despre un drept existent și nu eventual, a cărui acordare nu depinde de aprecierea liberă a persoanei care deține autoritate publică.
De asemenea, Curtea a analizat lucrările parlamentare preparatorii adoptării legii, din care rezulta neobligativitatea semnării contractului (de nesemnarea căruia era acuzată reclamanta). Aceeași concluzie rezulta dintr-o circulară a Prim-ministrului referitoare la aceste contracte.
Astfel, Curtea a considerat că reclamanta a fost în imposibilitate să prevadă în mod rezonabil, chiar dacă în calitate de președinte de regiune era un actor instituțional cheie a contractualizării politicii orașului, că refuzând să semneze contractul litigios, ea refuza beneficiul unui „drept acrodat prin lege”, în sensul art. 432-7-1o Cod penal, la care comuna Beaucaire putea pretinde cu riscul angajării răspunderii penale pentru discriminare. Reținând o asemenea interpretare pentru a o condamna în această calitate, judecătorii naționali au încălcat garanțiile care rezultă din art. 7 din Convenție.
În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de dl. P. Spinosi, avocat din Paris.
Cauza Tristan vs. Republica Moldova
În cauza Tristan vs. Republica Moldova (cererea nr. 13451/15, 4 iulie 2023) de asemenea a fost abordată aplicarea articolului 7 § 1 din Convenție. Reclamanta, Tatiana Tristan, a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni care, în opinia ei, nu-i mai putea fi imputată ca urmare a modificării prevederilor relevante din legea penală, care a avut loc în timp ce cauza penală în privința sa era în desfășurare.
Prin sentința Judecătoriei Cimișlia din 20 iulie 2012, reclamanta a fost recunoscută vinovată pentru exces de putere comis de către o „persoană cu funcție de demnitate publică”.
După ce Curtea Supremă de Justiție a transmis cauza spre reexaminare la Curtea de Apel Chișinău, la 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei ca nefondat, a admis apelul procuraturii și a casat parțial sentința pronunțată de către instanța de fond în partea privind absolvirea de la executarea pedepsei de șase ani de închisoare. Curtea de Apel a respins argumentul reclamantei, potrivit căruia ea nu era o „persoană cu funcție de demnitate publică”, deoarece această formulare înlocuia expresia „persoană cu înaltă funcție de răspundere” din art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal.
Reclamanta a contestat decizia instanței cu recurs, invocând că învinuirea adusă îi atribuise calitatea de „persoană cu funcție de demnitate publică”.
Curtea Supremă de Justiție a respins recursul.
CEDO a statuat că utilizarea tehnicii „normei de trimitere” pentru a incrimina acțiuni sau omisiuni nu este în sine incompatibilă cu cerințele Articolului 7 din Convenție (Avizul consultativ privind utilizarea tehnicii de „normă de trimitere” pentru definirea unei infracțiuni și criteriile care trebuie aplicate pentru a compara legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii și legea penală modificată, cererea nr. P16-2019-001, Curtea Constituțională a Armeniei, § 74, 29 mai 2020 (Avizul consultativ P16-2019-001”).
Tehnica normei de trimitere
Pentru a respecta Articolul 7 din Convenție, o lege penală care definește o infracțiune prin tehnica „normei de trimitere” trebuie, totuși, să îndeplinească cerințele generale referitoare la „calitatea legii”, i.e. să fie suficient de clară, accesibilă și previzibilă în aplicarea sa (ibidem, § 72).
Coroborate, norma de trimitere și norma la care se face trimitere ar trebui să permită persoanei vizate să determine – în caz de necesitate, cu ajutorul unei consilieri competente – comportamentul susceptibil de răspundere penală. Această cerință se aplică, de asemenea, în cazul în care norma la care se face trimitere are un statut ierarhic superior sau un nivel de abstractizare mai ridicat în sistemul juridic în cauză decât norma de trimitere (ibidem, § 74).
Cerința de previzibilitate
Cel mai eficient mod de a garanta claritatea și previzibilitatea unei componențe de infracțiuni bazate pe acest model este de a asigura că trimiterea este explicită și că norma de trimitere definește elementele constitutive ale infracțiunii. În plus, normele la care se fac trimitere nu trebuie să extindă domeniul de aplicare al unei infracțiuni, astfel cum este definit de norma de trimitere. În orice caz, este de competența instanței naționale care aplică atât norma de trimitere, cât și norma la care se face trimitere să aprecieze dacă angajarea răspunderii penale era previzibilă în circumstanțele cauzei (ibidem, § 74).
Revenind la cauza Tristan, Curtea a observat că instanțele naționale au aplicat dispozițiile unei legi penale care au intrat în vigoare după producerea evenimentelor. Reclamanta a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 328 alin. (3) lit. b) din Codul penal, în noua sa versiune, și că singura diferență dintre textul noii versiuni și cel al vechii versiuni constă în expresiile utilizate pentru a desemna subiectul infracțiunii, pedepsele aplicate fiind identice.
În decizia sa din 11 noiembrie 2013, Curtea de Apel Chișinău a constatat că noua formulare care definea subiectul infracțiunii o înlocuia pe cea veche și că ambele versiuni erau echivalente.
Prin urmare, Curtea de Apel Chișinău a aplicat o interpretare extensivă, care presupunea că primarii intrau în sfera de aplicare a noii definiții.
CEDO a considerat că faptul că instanțele naționale nu au făcut o distincție între aceste două noțiuni, în situația în care legiuitorul face acest lucru, fără nicio justificare, nu poate fi considerat o interpretare conformă cu textul dispozițiilor în cauză. În plus, prin această interpretare, Curtea de Apel a introdus o incertitudine suplimentară, în timp ce sarcina sa era de a elimina ambiguitățile din dispozițiile penale relevante în prezenta cauză (Žaja v. Croația, nr. 37462/09, § 105, 4 octombrie 2016).
Curtea a apreciat că constatările instanțelor naționale nu erau previzibile în mod rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a Articolului 7 § 1 din Convenție.
În fața Curții reclamanta a fost reprezentată de către Gheorghe Ulianovschi, avocat în Chișinău.
Despre Principiul ne bis in idem cititi aici.
