Colectarea datelor personale de către autorități
În anul 2014, reclamantul a fost abordat un agent (V.H.) al Serviciului Național de Securitate al Armeniei („NSS”), care i-a solicitat să coopereze în mod sistematic.
La 30 iunie 2014, reclamantul și V.H. au avut o întâlnire față în față într-o cafenea. Reprezentantul serviciilor de securitate, a încercat insistent să-l convingă pe reclamant să coopereze, dar ultimul a refuzat în mod repetat, explicând că poziția sa politică și principiile sale nu îi permit colaborarea. Reclamantul a înregistrat convorbirea audio, fără știrea lui V.H.
Conform înregistrării audio, V.H. l-a amenințat că refuzul va avea consecințe grave: nu va mai avea viitor profesional în Armenia, va fi pus pe o listă neagră, nu va putea pleca sau reveni în țară, iar apropiații săi ar putea suferi la rândul lor. Discuția a luat o formă de intimidare, cu avertismente despre “metodele dure” folosite în trecut și despre faptul că nimeni nu spune “nu” statului. Reclamantul rămâne ferm pe poziție, spune că preferă să plece definitiv și își menține decizia finală de a nu coopera.
Lipsa investigațiilor penale
La 8 iulie 2014, reclamantul a depus plângere penală la Procurorul General, anexând înregistrarea audio a conversației sale cu V.H.
Printr-o scrisoare datată 18 iulie 2014, Procuratura Generală i-a răspuns reclamantului că acțiunile atribuite agentului NSS nu conțin, elemente ale unei infracțiuni.
Reclamantul a contestat inacțiunea Procuraturii Generale în fața instențelor judecătorești. Plângerea fost rupusă reexaminării, dar într-un final, la 28 iulie 2017, refuzul procuraturii de a începe ummrărirea penală a rămas irevocabil.
La 18 iulie 2015, V.H. a fost numit purtător de cuvânt al Președintelui Armeniei.
Între 2014 și 2016, acesta a părăsit Armenia la 11 iulie 2014 și ulterior a traversat frontiera armeană de încă douăzeci și șase de ori – atât la intrare, cât și la ieșire –, ultima dintre acestea fiind plecarea sa din țară la 19 ianuarie 2016.
La 21 ianuarie 2016, reclamantul a ajuns în Țările de Jos, unde i s-a acordat azil pe 5 aprilie 2016.
Reclamantul s-a plâns de o ingerință nejustificată în viața sa privată și de familie și de lipsa unei investigații efective în acest sens.
În fața Curții, reclamantul a invocat articolul 8 din Convenție, care prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Potrivit reclamantului, discuția dintre el și V.H. oferea motive evidente de a crede că informații despre viața sa privată au fost colectate, prelucrate și folosite pentru a exercita presiuni asupra lui.
El a afirmat, de asemenea, că V.H. a folosit amenințări referitoare la el, la persoanele apropiate lui și la partidul său politic. Reclamantul a declarat că a perceput aceste amenințări ca fiind reale și că ele au avut consecințe grave pentru el, menționând că a părăsit Armenia și de atunci trăiește în străinătate.
Totodată, el a invocat că plângerea sa penală nu a avut niciun rezultat și că nu a urmat nicio investigație.
În jurisprudența sa, Curtea a statuat anterior că colectarea și stocarea de date de către o autoritate publică referitoare la anumite persoane constituie o ingerință în viața privată (a se vedea de exemplu Rotaru împotriva României [MC], nr. 28341/95, §§ 43 și 46, CEDO 2000-V).
Declarațiile lui V.H., inclusiv afirmația că știe aproape totul despre reclamant, sugestia că informații compromițătoare ar putea fi divulgate și amenințarea cu includerea pe o listă neagră, oferă cel puțin indicii prima facie pentru a crede că NSS a colectat o cantitate semnificativă de informații personale despre reclamant.
CEDO nu a reținut argumentul Guvernului potrivit căruia nu a fost întreprinsă nicio acțiune în legătură cu informațiile colectate (§ 49).
V.H. s-a referit în mod activ la acele informații atunci când a formulat amenințări împotriva reclamantului.
Simpla stocare de către o autoritate publică a unor informații referitoare la viața privată
Dar și simpla stocare de către o autoritate publică a unor informații referitoare la viața privată a unei persoane constituie o ingerință în sensul articolului 8, indiferent dacă datele au fost ulterior utilizate sau dacă reclamantul a experimentat vreun inconvenient (a se vedea Marper împotriva Regatului Unit [MC], nr. 30562/04 și 30566/04, § 67, CEDO 2008; și M.D. și alții împotriva Spaniei, nr. 36584/17, § 55, 28 iunie 2022).
Amenințările lui V.H. au fost unele serioase, de natură să provoace teamă justificată, anxietate și un sentiment de incertitudine, afectând integritatea psihologică și bunăstarea reclamantului. Astfel de amenințări ar fi putut, de asemenea, să aibă un efect de descurajare asupra capacității reclamantului de a acționa liber și independent, inclusiv în aspecte ce țin de cariera sa, de activitatea sa publică sau politică și de locul de reședință, interferând astfel cu autonomia sa personală. Este de remarcat că, în urma acestor evenimente, reclamantul a pelcat în Țările de Jos, unde a primit azil.
Integritatea psihologică a unei persoane în sensul articolului 8
Amenințările grave, chiar dacă nu se materializează în acțiuni concrete, pot în anumite cazuri, să afecteze integritatea psihologică a unei persoane în sensul articolului 8 din Convenție (Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2660/03, § 49, 30 noiembrie 2010).
Deși aceste cauze priveau amenințări provenite de la persoane private, Curtea consideră că astfel de amenințări au, a fortiori, o greutate și un potențial și mai mare de a afecta integritatea psihologică și bunăstarea unei persoane atunci când provin de la un agent al serviciilor de securitate ale Statului, având în vedere autoritatea, puterea și influența pe care asemenea agenți le pot exercita (§ 53).
Simplul fapt că reclamantul a putut să călătorească în și din Armenia, așa cum a menționat Guvernul, în pofida diverselor amenințări care includeau, printre altele, posibile restricții de călătorie, nu diminuează impactul acestor amenințări asupra reclamantului (§ 53).
Orice ingerință în drepturile unei persoane garantate de articolul 8 poate fi justificată, în temeiul articolului 8 § 2, doar dacă este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime la care se referă acel paragraf și este necesară într-o societate democratică pentru realizarea unui astfel de scop.
Formularea „prevăzută de lege” impune ca măsura contestată să aibă un temei în dreptul intern.
Legea trebuie să fie accesibilă persoanei vizate și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (a se vedea Big Brother Watch și alții împotriva Regatului Unit [MC], nr. 58170/13 și alte două cauze, § 332, 25 mai 2021).
Guvernul a făcut trimitere la mai multe dispoziții din Legea privind măsurile operative și de investigație și din Legea cu privire la Serviciul Național de Securitate ca temei juridic pentru ingerința contestată. Totuși, Guvernul nu a oferit o explicație pertinentă privind modul în care aceste dispoziții justificau acțiunile specifice întreprinse de NSS.
În ceea ce privește referirea Guvernului la două ordine clasificate ale Directorului NSS (al căror conținut nu a fost divulgat nici măcar Curții) aceste ordine nu întruneau cerințele de „previzibilitate” și „accesibilitate” astfel cum sunt definite în jurisprudența Curții.
Aceste considerații au fost suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că ingerința în cauză nu a fost „prevăzută de lege”.
Deși cele expuse mai sus ar fi suficiente pentru a ajunge la concluzia că articolul 8 al Convenției a fost încălcat, Curtea a considerat important să facă trimitere, în plus, la constatarea sa privind absența oricărui interes de securitate națională demonstrat.
Ingerința în drepturile reclamantului nu urmărea un scop legitim (a se vedea, mutatis mutandis, Toma împotriva României, nr. 42716/02, § 92, 24 februarie 2009).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că ingerința în viața privată a reclamantului nu a fost justificată în temeiul articolului 8 § 2 din Convenție. În consecință, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție (§ 64).
Colectarea datelor personale de agenții statului
Încălcarea pretinsă a articolului 8 prin neefetuarea unei investigații
Prima întrebare este dacă, prin prisma articolului 8 din Convenție, autoritățile aveau obligația de a desfășura o investigație efectivă.
În general, obligațiile de a investiga au rolul de a asigura tragerea la răspundere prin mijloace penale, civile, administrative și profesionale adecvate. Curtea a recunoscut anterior existența unei obligații de a investiga în contextul articolului 8, în anumite circumstanțe, în ceea ce privește acțiuni comise de persoane private. Mai mult, Curtea nu a exclus posibilitatea ca obligația pozitivă a statului, în temeiul articolului 8, de a proteja integritatea unei persoane, să se extindă asupra aspectelor privind eficacitatea unei investigații.
Obligația de a investiga nu poate fi exclusă
Obligația de a investiga nu poate fi exclusă nici în contextul articolului 8, în legătură cu acțiuni ale agenților statului, în situația în care reclamantul formulează o acuzație credibilă privind acțiuni grave și vădit ilegale ale agenților statului, care interferează cu viața sa privată (a se vedea, mutatis mutandis, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, § 75, 17 iulie 2003; și Basu împotriva Germaniei, nr. 215/19, § 32, 18 octombrie 2022).
Procurorul a refuzat să pornească urmărirea penală, apreciind că acțiunile agentului NSS nu conțineau elemente unei infracțiuni. În adoptarea acestei decizii, procurorul s-a limitat la o evaluare superficială și selectivă a înregistrării audio a conversației în cauză. În special, el a afirmat că plângerea penală a reclamantului nu specifica ce amenințări ar fi fost formulate, în pofida faptului că această informație îi fusese furnizată în mod clar sub forma înregistrării audio.
Mai mult, el a acceptat cu ușurință afirmația lui V.H. din timpul conversației înregistrate potrivit căreia cooperarea urma să fie voluntară, ignorând însă amenințările evidente și remarcele coercitive, care erau în mod vădit incompatibile cu noțiunea de cooperare voluntară. În ciuda acestor deficiențe, decizia procurorului a fost menținută în apel.
Guvernul nu a susținut că ar fi fost efectuată vreo altă formă de anchetă – administrativă, disciplinară sau de altă natură. Dimpotrivă, se pare că acțiunile vădit ilegale întreprinse de un agent al statului împotriva reclamantului au rămas fără reacție din partea autorităților publice și nu au determinat nicio încercare de a se asigura că astfel de acțiuni ilegale nu se vor repeta.
În consecință, a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenție din cauza neîndeplinirii de către stat a obligației de a desfășura o investigație efectivă (§ 72).
Cauza Manukyan v. Armenia, cererea nr. 5778/17, 13 noiembrie 2025
În fața Curții reclamantul a fost reprezentat de A. Melkonyan, avocat care activează în Erevan.
Ai știut că dreptul la respectarea vietii private poate fi încălcat prin concediere?
Detalii găsești aici.
