Retroactivitatea legii penale mai favorabile: Cauza Wulffaert și Wulffaert Beheer NV c. Belgiei, cererea nr. 76634/16, 10 iulie 2025.
Prin Sentința Tribunalului Gent din 8 aprilie 2014 reclamanții au fost condamnați pentru mai multe infracțiuni în materie de urbanism. Aceștia au fost recunoscuți vinovați de faptul că au construit o casă ale cărei caracteristici nu corespundeau autorizației de urbanism care le fusese eliberată. De asemenea, au amenajat, fără autorizație de urbanism, o alee pavată, o potecă din piatră albastră, o terasă în spate, o terasă din lemn pe lateral, o potecă din cărămidă roșie, precum și o magazie de grădină pe proprietatea lor (denumite în continuare „lucrările litigioase”).
Tribunalul a constatat că lucrările litigioase constituiau infracțiuni în temeiul decretului din 18 mai 1999 privind organizarea amenajării teritoriului pentru perioada infracțională cuprinsă între 15 martie 2008 și 1 septembrie 2009, și în temeiul Codului flamand al amenajării teritoriului pentru perioada infracțională cuprinsă între 1 septembrie 2009 și 15 martie 2010.
Amendă și obligarea de a demola construcțiile
Pedeapsa a fost stabilită sun formă de amendă în mărime de 2.000 de euro pentru fiecare dintre reclamanți, majorată cu decimele adiționale, ceea ce a dus la un total de 11.000 EUR pentru fiecare. De asemenea, reclamanții au fost obligați să efectueze lucrările necesare pentru a aduce construcțiile în conformitate cu autorizația de urbanism, precum și să demoleze celelalte construcții ilegale ridicate pe teren.
Atât acuzarea cât și reclamanții au declarat apel. Instanța de apel a respins apelurile. Recursul reclamanților a fost respins de Curtea de Casație.
În fața CEDO, reclamanții s-au plâns că au fost condamnați penal pentru lucrări realizate de ei fără autorizație urbanistică, deși, la momentul condamnării lor, hotărârea Guvernului flamand aflată în vigoare scutea unele dintre aceste lucrări de obligația de a obține o autorizație urbanistică. Ei invocă principiul retroactivității legii penale mai favorabile, astfel cum este garantat de articolul 7 din Convenție, care, în partea sa relevantă:
“1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”
Reclamanții au mai inovocat că jurisprudența Curții de Casație, astfel cum a fost aplicată în speță, are ca efect faptul că ei sunt obligați să demoleze construcțiile edificate, însă le pot reconstrui imediat, în aceeași formă, deoarece acestea nu mai necesită autorizație urbanistică.
Garanția consacrată de articolul 7 este un element esențial al supremației dreptului și ocupă un loc primordial în sistemul de protecție al Convenției, fapt demonstrat de împrejurarea că articolul 15 nu permite nicio derogare de la aceasta, nici măcar în timp de război sau alt pericol public. Așa cum reiese din obiectul și scopul său, articolul 7 trebuie interpretat și aplicat în așa fel încât să asigure o protecție efectivă împotriva urmăririlor penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare (Del Río Prada c. Spania, nr. 42750/09, § 77, CEDO 2013, și Yüksel Yalçınkaya c. Turcia, nr. 15669/20, § 237, 26 septembrie 2023).
Judecătorul trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile inculpatului
Articolul 7 § 1 din Convenție nu garantează doar principiul neretroactivității legilor penale mai severe, ci și, în mod implicit, principiul retroactivității legii penale mai favorabile. Acest principiu se concretizează în regula potrivit căreia, atunci când legea penală în vigoare la momentul comiterii infracțiunii și legea penală ulterioară, adoptată înainte de pronunțarea unei hotărâri definitive, sunt diferite, judecătorul trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt cele mai favorabile inculpatului (Scoppola c. Italiei (nr. 2), nr. 10249/03, 17 septembre 2009, § 109; Jidic c. România, nr. 45776/16, § 80, 18 februarie 2020).
Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile se aplică, de asemenea, și în contextul unei reforme privind definirea infracțiunii (Parmak și Bakır c. Turcia, nr. 22429/07 și 25195/07, § 64, 3 decembrie 2019).
Noțiunea de „drept” („law”) utilizată la articolul 7 din Convenție corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției. Această noțiune include atât dreptul scris, cât și pe cel nescris (Kononov c. Letonia [MC], nr. 36376/04, § 185, CEDO 2010).
Noțiunea de lege include și actele normative subordonate legii
Curtea a interpretat întotdeauna termenul „lege” în sensul său „material” și nu „formal”; în această noțiune a inclus atât acte normative subordonate legii, cât și reglementări. „Legea” este textul în vigoare așa cum a fost interpretat de jurisdicțiile competente (Kafkaris c. Cipru, nr. 21906/04, § 139, CEDO 2008).
Rezultă că noțiunea de „drept” în sensul articolului 7 din Convenție include și hotărârile de executare adoptate de Guvernul flamand. Simplul fapt că scutirea de autorizație urbanistică era prevăzută printr-o hotărâre de executare și nu printr-un act cu forță de „lege”, nu este suficient, în sine, pentru a justifica neaplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile, astfel cum decurge acesta din articolul 7 al Convenției (§ 42).
Pot exista situații în care o lege temporară sau adoptată în circumstanțe speciale continuă să se aplice, în pofida intrării în vigoare a unei noi „legi” (a se vedea, de exemplu, cauza Mørck Jensen c. Danemarca, nr. 60785/19, 18 octombrie 2022, care privea o interdicție de a intra și a rămâne într-o zonă de conflict determinată și care, ca urmare a evoluției situației din acea zonă, a fost ridicată în momentul în care cauza reclamantului a fost soluționată).
În speță, hotărârile Guvernului nu prevedeau nicio limitare în timp a aplicabilității lor. De asemenea, nu era vorba despre o reglementare temporară care, prin natura sau scopul său, urma să fie aplicată doar pentru o perioadă determinată (§ 44).
În final, așa cum susțin și reclamanții, jurisprudența Curții de Casație, astfel cum a fost aplicată în speță, a condus la o situație paradoxală: reclamanții au fost condamnați, pe lângă amenda penală, să distrugă construcțiile în litigiu, deși, la momentul condamnării, nicio dispoziție legală nu le interzicea să execute aceleași lucrări fără autorizație urbanistică prealabilă, întrucât aceste lucrări nu mai erau supuse unei astfel de autorizații (§ 45).
Considerentele expuse au fost suficiente pentru a permite CEDO să concluzioneze că reclamanții au fost găsiți vinovați pentru fapte care nu mai erau incriminate la momentul condamnării, ceea ce înseamnă că principiul retroactivității legii penale mai favorabile a fost încălcat (§ 46).
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 7 din Convenție (§ 47).
Retroactivitatea legii penale mai blânde
Cauza Wulffaert și Wulffaert Beheer NV c. Belgiei, cererea nr. 76634/16, 10 iulie 2025.
În fața Curții, reclamanții au fost reprezentați de dl. S. Boullart, avocat.
Despre exigența previzibilității normei penale, prevăzută tot de art. 7 CEDO, citiți aici.
