Domnul Krebs s-a plâns în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (cererea nr. 68556/13) că instanțele germane i-au încălcat dreptul la prezumția de nevinovație atunci când condamnându-l într-o cauză penală, au luat în considerare alte cauze penale ulterioare în care acesta a fost acuzat de fraudă.
Reclamantul a invocat art. 6 §§ 1 și 2 din Convenție. Curtea a examinat plângerea prin prisma art. art. 6 § 2 potrivit căruia: “Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.”
În particular, când a apreciat probele în legătură cu prima sa condamnare, instanța de apel în decizia sa din 21.06.2011 printre altele a statuat:
“Instanța de apel nu are dubii că inculpatul a comis alte infracțiuni de fraudă ulterioare condamnării sale din 09.08.2010. Aceasta rezultă din declarațiile martorului P. (ofițer de poliție), care exercită urmărirea penală în alte cauze deschise ulterior împotriva inculpatului.”
Cu referire la aceleași cauze penale ulterioare, prima instanță și-a motivat soluția imposibilității suspendării condiționate a executării pedepsei cu închisoare pe un termen de 10 luni: “Probele administrate demonstrează că inculpatul, deși urmează psihoterapie, în pofida viitoarei examinări a apelului, a recidivat. Un asemenea comportament dă dovadă de un înalt grad de obstinație”.
Reclamantul a contestat hotărârile primelor instanțe invocând temeiuri de drept.
El s-a plâns că primele instanțe i-au încălcat prezumția de nevinovăție deoarece el nu a recunoscut învinuirile ulterioare, în care el nu a fost condamnat printr-o decizie definitivă.
Recursul reclamantului a fost respins pe data de 11.01.2012 de către Curtea de Apel din Nurnberg. Pedeapsa stabilită în această procedură a fost cumulată cu pedeapsa stabilită în procedurile ulterioare. Pedeapsa penală finală a fost stabilită sub formă de închisoare pe un termen de un an și șase luni.
Curtea a reamintit că constatările autorităților, inclusiv ale instanțelor, care încurajează publicul să creadă că bănuitul este vinovat și prejudecă evaluarea faptelor de către autoritatea judecătorească competentă, va intra în domeniul de aplicare a art. 6 § 2 din Convenție atunci când reclamantul va putea demonstra legătura (a se vedea, mutatis mutandis, Allen v. Regatul Unit [GC], nr. 25424/09, § 104, ECHR 2013, § 104, și Karaman v. Germania, nr. 17103/10, § 41, 27 februarie 2014).
În contextul proceselor penale simultane, articolul 6 § 2 se aplică în cazul în care o hotărîre judecătorească pronunțată în cauze care nu au fost îndreptate împotriva reclamantului în calitatea sa de “învinuit”, dar care totuși au legătură cu procesele care îl vizează, pot implica o constatare prematură a vinovăției sale (a se vedea El Kaada v. Germania, nr. 2130/10, § 37, 12 Noeimbrie 2015 și Karaman, precitată, § 41).
În speță, analizând limbajul folosit de instanța de apel, Curtea a observat că hotărârea din 21.06.2011 conține constatări în sensul că reclamantul „a comis fraude ulterioare”, că a fost demonstrat că reclamantul „este din nou vinovat de câteva fraude” și că în pofida procedurii în apel ce urmează el a „recidivat”.
Curtea a concluzionat că aceste constatări luate separat, indică că prima instanță l-a recunoscut pe reclamant vinovat de comiterea unor fraude ulterioare.
Ele nu sunt ambigui. Este incontestabil că instanța nu s-a limitat în a descrie o bănuială (a se vedea Cleve v. Germany, nr. 48144/09, § 53, 15 ianuarie 2015). Aceste constatări nu conțin nici o mențiune explicită care să clarifice faptul că comportamentul fraudulos ulterior al reclamantului este încă examinat într-un set de proceduri separate (mutatis mutandis, M.M. v. Germany (dec.), nr. 23091/93, Decizia Comisiei din 30 noiembrie 1993).
Curtea a constat că a existat o violare a art. 6 § 2 din Convenție și a acordat reclamantului drept despăgubire morală suma de 5000 EURO, iar suma de 3750 EURO cu titlu de costuri și cheltuieli.
Hotărârea a fost pronunțată pe data de 20.02.2020.
