Confiscarea bunurilor in procesul contraventional.
În hotărârea pronunțată în cauza Aktiva DOO vs. Serbia (nr. 23079/11, 19 ianuarie 2021) au fost reiterate unele aspecte privind confiscarea proprietății în cadrul procedurilor contravenționale.
Reclamantul este o companie din Serbia. În anul 2004, aceasta a importat din Ucraina două tipuri de tije metalice pentru utilizare în beton armat în masă totală de 903540 kg. Importul a fost realizat legal, drepturile de import fiind achitate. Bunurile au fost plasate în două depozite din Pančevo și, respectiv, Smederevo, care aparțineau întreprinderii reclamante. În 2005 Inspectoratul sectorial de piață a Ministerul Comerțului, Turismului și Serviciilor (Inspectoratul) a efectuat un control la depozitele menționate și contabilitatea reclamantului.
În timpul controlului Inspectoratul a constatat încălcări în modul de evidență contabilă a bunurilor și serviciilor care atrag răspunderea contravențională, a emis două decizii prin care a dispus confiscarea bunurilor și a inițiat proceduri contravenționale împotriva întreprinderii și a directorului întreprinderii. Bunurile confiscate au fost vândute de către Inspectorat.
Deși deciziile date au fost anulate de către Curtea Supremă de Justiție, cauza fiind trimisă spre reexaminare, au fost emise alte decizii care dispuneau confiscarea bunurilor. Contestația reclamantului la cea de a treia decizie emisă de Inspectorat la 12 septembrie 2007 a fost respinsă pe motiv că a expirat termenul de prescripție, decizie menținută de Curtea Supremă de Justiție, ulterior de Curtea Constituțională.
În fața CEDO întreprinderea reclamantă a invocat că prin confiscarea și vânzarea bunurilor sale, autoritățile i-au încălcat dreptul de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție, potrivit căruia:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Întreprinderea reclamantă și-a motivat poziția prin următoarele:
1. inspectoratul nu a avut dreptul să confiște definitiv bunurile și să le vândă și, în orice caz, vinovăția sa nu a fost stabilită în cadrul procesului contravențional, care a fost încetat pe motiv că a expirat termenul de prescripție;
2. este de neînțeles viteza cu care s-au vândut bunurile pentru o sumă semnificativ mai mică decât prețul de piață;
3. vânzarea a fost ilegală și din cauza că a avut loc până la finisarea procedurilor contravenționale;
4. nu au fost întrunite condițiile legale deoarece nu exista riscul perisabilității bunurilor, iar depozitarea lor nu necesita costuri disproporționate;
5. scopul legitim invocat de Guvern, anume că întreprinderea reclamantă ar fi putut întreprinde acțiuni de obstrucționare a procedurilor nu s-a confirmat nici la o etapă. Oricum, confiscarea nu a fost o măsură proporțională unui asemenea scop;
6. importul bunurilor a fost legal, au fost achitate toate taxele, unica responsabilitate care iar putea fi imputată fiind neglijența, dar nici aceasta nu a fost demonstrată în cadrul procesului contravențional.
Curtea a reiterat faptul că art. 1 din Protocolul 1 garantează în substanță dreptul la proprietate și cuprinde trei reguli distincte.
Prima, expusă în prima propoziție a primului alineat și este de o natură generală, consfințește principiul respectării proprietății.
A doua regulă, în a doua frază a aceluiași alineat, se referă la privarea de proprietate şi o supune anumitor condiții.
A treia, expusă în al doilea alineat, recunoaște că statele contractante au dreptul, printre altele, de a controla folosința bunurilor în conformitate cu interesul general.
A doua și a treia regulă, care se referă la cazuri particulare de interferență cu dreptul la respectarea proprietății, trebuie interpretate în lumina principiului general prevăzut în prima regulă (a se vedea printre altele Lekić vs. Slovenia, nr. 36480/07, § 92, 11 decembrie 2018).
O măsură de confiscare, chiar dacă presupune privarea de posesie, constituie un control al folosirii proprietății în sensul alineatului doi al articolului 1 din Protocolul 1 (a se vedea de ex. Air Canada vs. Regatul Unit, 5 mai 1995, § 34, Seria A nr. 316‑A, § 34).
Totuși în unele cazuri, când confiscarea implică un transfer permanent de proprietate și reclamantul nu are o posibilitate efectivă de a-și recupera posesia, Curtea a considerat că măsura respectivă a atins nivelul unei privări de proprietate (a se vedea de ex. Andonoski vs. Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, nr. 16225/08, § 30, 17 septembrie 2015, unde confiscarea automobilului reclamantului, folosit în comiterea unei infracțiuni a fost considerată un transfer de proprietate, fără posibilitate de recuperare, atingând astfel nivelul unei privări de proprietate.
În cauza B.K.M. Lojistik Tasimacilik Ticaret Limited Sirketi vs. Slovenia, nr. 42079/12, § 38, 17 ianuarie 2017, confiscarea a vizat un transfer permanent de proprietate și reclamantul nu a avut posibilități reale de a-și recupera camionul folosit în trafic de droguri).
Necătând la dubiile sale în privința legalității și scopului legitim al măsurii, Curtea a lăsat aceste întrebări deschise, considerând că în speță întrebarea centrală este proporționalitatea interferenței (a se vedea, mutatis mutandis, Doğan și Alții vs. Turcia, nr. 8803/02, § 149, ECHR 2004‑VI). Respectiv, Curtea urma să stabilească dacă a existat o relație rezonabilă de proporționalitate între scopul legitim invocat și dreptul întreprinderii reclamante la proprietate. Echilibrul necesar nu va fi obținut dacă întreprinderea reclamantă a trebuit să suporte o povară individuală și excesivă (Depalle vs. Franța, nr. 34044/02, § 83, ECHR 2010).
Pentru a fi proporționată, o interferență trebuie să corespundă gravității încălcării, la fel cum sancțiunea trebuie să corespundă gravității încălcării.
În speță, nu este nici un indiciu că măsură confiscării a avut scopul compensării căruiva prejudiciu cauzat de întreprinderea reclamantă prin eșecul de a se conforma reglementărilor; pare mai degrabă intimidantă și punitivă. Guvernul nu a demonstrat că doar amenda nu ar fi avut efectul scontat de intimidare și pedeapsă, că nu au fi prevenit viitoare încălcări ale reglementărilor privind evidența mărfurilor.
În asemenea circumstanțe, Curtea a constatat că confiscarea din speță este disproporționată prin faptul că a impus o povară excesivă companiei reclamante (§ 86).
A existat prin urmare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție (§ 87).
Proveniența banilor și confiscarea bunurilor nejustificate.
Despre confiscarea bunurilor în procesul penal citiți aici.
