Provenienta banilor si confiscarea bunurilor nejustificate.
Cauza Yordanov și alții vs. Bulgaria, cererile nr. 265/17 și 26473/18, Hotărârea din 26 septembrie 2023.
Reclamantul, R. Yordanov, a procurat în Bulgaria în anul 2008 terenuri în valoare de aproximativ 254 000 euro. Inspectoratul fiscal a inițiat o anchetă pentru a stabili proveniența banilor respectivi, motivând-o prin faptul că nu avea informații privind veniturile reclamantului din anii precedenți. Reclamantul a prezentat declarații vamale din care rezulta că în perioada 2005 și 2008 a adus în Bulgaria 345 000 euro.
Acesta a explicat că a obținut venituri în Belgia, unde este locul său permanent de trai, și a prezentat numeroase documente în sprijinul acestei afirmații. Printre acte erau și contracte de prestări servicii, care ulterior s-a dovedit a fi falsificate. S-a stabilit că reclamantul nu a declarat niciodată venituri în Belgia și nu a plătit niciodată impozit pe venit acolo.
Reclamantul a fost sancționat pentru evaziunea de a plăti impozitul pe venit pentru suma introdusă în Bulgaria, fiind obligat să achite 46000 euro.
Având în vedere că a achitat suma dată, reclamantul a fost absolvit de răspunderea penală fiindu-i aplicată o amendă în mărime de 2046 euro.
În 2013, Comisia pentru confiscarea activelor dobândite ilegal (în continuare „Comisia”) a deschis o procedură privind confiscarea activelor dobândite ilegal împotriva reclamantului, a soției sale și a întreprinderii deținute de acesta, care dobândise unele dintre terenuri.
Comisia a investigat veniturile și cheltuielile acestora între 2003 și 2013, și a depus în instanța de judecată în martie 2014 o cerere privind confiscarea bunurilor, anume a unui apartament, a mai multor vehicule, a sumelor de bani aflate în conturile bancare ale pârâților, a contravalorii acțiunilor la societățile deținute de pârâți, precum și a terenurilor deținute de aceștia și a contravalorii bănești a altor terenuri care fusese vândute între timp unor terți.
Instanțele de judecată au dispus confiscarea bunurilor deținute de către reclamant în valoare de 19034 euro și a bunurilor deținute în comun de reclamant și de soția acestuia în valoare de 27116 euro. Alte bunuri confiscate au fost ale societății reclamantului.
Pentru a pronunța hotărârile, instanțele au reținut informațiile transmise de autoritățile belgiene potrivit cărora reclamantul era cercetat în Belgia pentru infracțiuni presupus săvârșite în februarie 2011, anume trafic de persoane în scopul exploatării prin muncă, comerț pe piața neagră și încălcări ale legislației muncii.
În plus, el a fost suspectat de spălare de bani și încălcări ale legislației fiscale, săvârșite la date neprecizate. Reclamantul era învinuit de faptul că adusese lucrători bulgari în Belgia, care au lucrat pentru companii deținute de el fără a avea contracte de muncă. Astfel, reclamantul ar fi câștigat peste 1150000 euro, pe care nu i-a declarat niciodată drept venit în Belgia.
Totuși instanțele au constatat că nu există vreo hotărâre definitivă prin care reclamantul să fi fost condamnat pentru faptele date.
Provenienta banilor a fost justificată doar prin declaratii
Reclamantul a pretins că fratele său i-a donat 460000 euro între 1999 și 2007, unica probă în acest sens fiind declarațiile fratelui său, care nu a putut demonstra proveniența banilor. Deși a afirmat că există martori care pot demonstra donațiile, reclamantul nu a contestat faptul că instanțele nu a dispus audierea acestora.
Adițional, reclamantul și soția acestuia au susținut că au primit remunerații și dividende de la companiile lor din Belgia, drept probe fiind prezentate declarațiile angajaților companiilor date, nu și alte probe, cum ar fi extrase din conturile bancare ale companiilor.
Instanțele au putut constata că reclamantul și soția acestuia au avut un venit legal în mărime de 2966 euro, rezultat în urma vânzării unui autovehicul. Totodată cheltuielile acestora în perioada vizată au fost de 818000 euro.
Având în vedere aceste circumstanțe concluzia instanțelor a fost că toate bunurile confiscate au fost procurate cu bani proveniența legală a cărora nu poate fi probată.
Obiecțiile reclamantului potrivit cărora nu a fost stabilită o legătură de cauzalitate dintre fapta pentru care a fost condamnat și bunurile confiscate, au fost respinse pe motiv că o asemenea legătură nu era necesară.
Reclamantul a invocat în fața CEDO că confiscarea bunurilor sale a fost inechitabilă și arbitrară, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 § 1 și 13 din Convenție.
Curtea a examinat cererea doar prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede următoarele:
“Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Interferența în dreptul de proprietate a reclamantului era prevăzută de Actul privind confiscarea bunurilor procurate ilegal 2012 (în continuare “ Actul 2012”).
Cu referire la scopul legitim urmărit de autorități, Guvernul a explicat că Actul 2012 urmărește două scopuri – subminarea bazei economice a corupției și crimei organizate prin eliminarea averii acumulate inexplicabil în rezultatul activităților criminale și să prevină și limiteze posibilitățile pentru achiziționarea și transferul bunurilor.
Curtea a mai statuat anterior să confiscarea în procedurile penale este în spiritul interesului general comunității (Raimondo vs. Italia, 22 februarie 1994, § 30, Seria A nr. 281-A). Un ordin de confiscare al proprietății obținute prin fraudă operează drept descurajare pentru cei care intenționează să se angajeze în activități criminale, și de asemenea garantează că crima nu este o modalitate de a câștiga bani (Denisova și Moiseyeva vs. Russia, nr. 16903/03, § 58, 1 aprilie 2010, Phillips vs. Regatul Unit, nr. 41087/98, § 52, ECHR 2001-VII).
În lumina celor menționate, Curtea a apreciat că Actul 2012 urmărea un scop legitim în interesul general, anume de a preveni achiziționarea ilicită a proprietății.
Ceea ce a îngrijorat Curtea a fost aparenta prezumție a legii (Actului 2012) că persoanele supuse confiscării nu doar că au fost implicate în activități ilegale, dar și că această implicare a durat mai mulți ani. Totodată, a fost eliminată cerința de a se stabili o legătură dintre activitățile ilegale și bunurile confiscate, prevăzută de legislația anterioară.
Pentru ca o confiscare să fie conformă cu art. 1 din Protocolul 1 este esențial ca instanțele naționale să indice într-o manieră rezonabilă că ar putea fi o legătură dintre infracțiune și bunurile vizate (§ 124).
Reclamantul a fost condamnat pentru evaziune fiscală. Această infracțiune prin sine însăși nu i-a adus reclamantului niciun câștig financiar, deoarece, deși cu o oarecare întârziere, a plătit impozitul datorat.
Curtea a considerat că instanțele naționale au furnizat suficiente argumente respingând afirmația reclamantului potrivit căruia el și soția sa au primit venituri legale din mai multe surse.
Reclamantul nu a oferit dovezi privind legalitatea venitului său.
Totuși o asemenea concluzie nu este suficientă prin ea însăși pentru a justifica bunurile reclamantului. Or, pentru ca o confiscare să fie conformă cu art. 1 din Protocolul 1, este necesar ca autoritățile naționale să arate într-o manieră rezonabilă că ar putea fi o legătură dintre infracțiune și bunurile vizate (§ 129).
Condamnarea penală a reclamantului nu era în nici un mod relevantă deciziei de confiscare a bunurilor. Nu a fost identificată vreo legătură dintre infracțiune și bunurile confiscate, iar instanțele naționale au indicat expres că procedura în baza Actului 2012 a fost distinctă de procedurile penale și finalitatea acestora.
Instanțele naționale au considerat că bunurile urmau a fi confiscate deoarece au fost “obținute ilegal” doar din cauza că reclamantul nu a demonstrat vreun venit legal pentru a justifica achiziționarea acestora.
Astfel, instanțele naționale nu au pus în discuție careva activitățile criminale care ar fi putut fi sursa bunurilor confiscate și nu au stabilit legătura dintre aceste bunuri și asemenea activități (§ 131).
Rezultă că echilibrul echitabil cerut de art. 1 din Protocolul nr. 1 nu a fost realizat, iar interferența cu proprietatea reclamantului nu a fost proporțională cu scopul legitim urmărit (§ 131).
A existat prin urmare o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Despre confiscarea bunurilor în procesul contravențional citiți aici.