Dreptul de vizita este atât un drept al copilului cât și un drept al părintelui.
Cauza pe care o vom rezuma este despre pretinsa încălcare a dreptului reclamanților la respectarea vieții lor familiale prin imposibilitatea lui A, primul reclamant, de a-și exercita dreptul de vizita în privința copiilor săi (B și C, al doilea și al treilea reclamant), drept recunoscut de jurisdicțiile interne și de a stabili o relație cu aceștia.
Opunerea mamei și eșecul autorităților
Situația s-a creat din cauza opunerii mamei copiilor și eșecului autorităților interne care trebuiau să adopte măsuri apte să asigure condițiile necesare stabilirii unei relații între persoanele interesate și să garanteze punerea în aplicare a dreptului de vizita a primului reclamant.
Identitatea reclamantului și a celorlalte persoane nu a fost dezvăluită deoarece A beneficia de un program de protecție a martorilor în cadrul unei anchete privind o organizație de tip mafiot din care acesta a făcut parte.
Având în vedere că mama copiilor (D) s-a opus contactului dintre A și copii, acesta a introdus o acțiunea în justiție privind recunoașterea filiației. Reclamantul a explicat că a fost în imposibilitate să-și recunoască copiii deoarece nu era în Italia când s-a născut B și era în detenție când s-a născut C.
Instanța a numit-o pe doamna M. G. Ruo curator special ad litem pentru a reprezenta copiii.
Pe data de 4 octombrie 2017, curatorul a solicitat organizarea imediată de vizite între reclamanți.
Dreptul de vizita a fost recunoscut de către instanțele naționale
Prin hotărârea din 2 august 2018 instanța a recunoscut existența filiației, iar pe data de 17 august 2020, instanța a acordat custodia copiilor mamei, acordându-i lui A dreptul de vizita.
Dreptul de vizita a fost unul condiționat
Condițiile de exercitare a respectivului drept urmau să fie stabilite de către serviciile sociale în acord cu alte organe competente, în special cu serviciul de protecție a martorilor și structura în care copii erau plasați împreună cu mama lor. Instanța a obligat mama să coopereze cu autoritățile pentru a-i permite tatălui exercitarea dreptului de vizita.
Serviciul de protecția a martorilor a informat în repetate rânduri (4 septembrie, 14 octombrie, 27 octombrie, 16 noiembrie, 3 decembrie și 17 decembrie 2020) instanța despre dorința reclamantului de a-și exercita dreptul de vizita și despre faptul că opunerea mamei fac imposibile întrevederile.
Printr-un raport din 15 noiembrie 2020, educatorii din instituția în care erau plasați copii, au informat instanța că copiii au reacționar negativ când au aflat că tatăl lor este în detenție și că este necesară o pregătire a copiilor pentru întâlnirea cu tatăl lor.
O zi mai târziu psihologul copiilor a indicat că o întâlnire a copiilor cu tatăl lor i-ar perturba.
Au urmat mai multe plângeri adresate autorităților prin care A s-a plâns că dreptul său de a-și vizita copiii nu este pus în aplicare.
O întrevedere a avut loc pe data de 24 mai 2021. În cadrul întrevederii, A a acordat copiilor întrebări neautorizate și a reacționat nepotrivit la observațiile pe care funcționarii serviciilor sociale i le-au făcut în legătură cu aceasta.
Pe data de 21 iunie 2021, instanța a primit rapoartele serviciilor sociale și a psihologului. Psihologul a indicat că evenimentul a fost traumatizant pentru copii și s-a declarat împotriva continuării vizitelor. Serviciile sociale au raportat că comportamentul reclamantului în timpul primei vizite nu a fost unul corespunzător.
Reclamanții s-au plâns în fața CEDO că le-a fost încălcat dreptul la respectarea vieții de familie prin eșecul autorităților în aplicarea unor măsuri apte să permită stabilirea unor relații între ei, de eșecul punerii în executare a deciziilor interne privind dreptul de vizita a primului reclamant și de alte încălcări care, potrivit acestora, au afectat procedurile desfășurate în fața instanțelor naționale.
A fost invocat art. 8 din Convenție, potrivit căruia:
1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Curtea urma în primul rând să stabilească dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile necesare, care puteau fi în mod rezonabil așteptate de la ele, pentru a fi respectat dreptul de vizita așa cum era el garantat prin deciziile judecătorești și să permită să se stabilească o relație între reclamanți și în al doilea rând dacă în cadrul procedurilor naționale procesul decizional a fost unul echitabil și au fost respectate în mod corespunzător drepturile reclamanților, așa cum sunt protejate de articolul 8.
Au fost necesari patru ani pentru ca instanța să se expună
Curtea a reamintit că nu este în măsură să se substituie autorităților naționale competente în privința măsurilor ce urmau a fi luate în condițiile avizelor negative ale serviciilor sociale, deoarece aceste autorități sunt mai bine plasate pentru o asemenea evaluare (Giorgioni vs. Italia, nr. 43299/12, § 73, 15 septembrie 2016).
Cu toate acestea, Curtea consideră inacceptabil faptul că a fost nevoie de patru ani pentru ca un tribunal să decidă, dat fiind că o asemenea întârziere risca să rezolve problema în litigiu printr-un fapt împlinit (R.B. și M. vs. Italia, nr. 41382/19, 22 aprilie 2021, § 81).
Într-adevăr, autoritățile se confruntau cu o situație foarte dificilă, datorată tensiunii existente între părinții copiilor. În special, Curtea a notat că mama se opunea vehement întâlnirii reclamanților. Totuși, lipsa cooperării dintre părinți nu scutește autoritățile în luarea măsurilor potrivite și suficiente, susceptibile să permită menținerea legăturilor familiale (A.T. vs. Italia, nr. 40910/19, 24 iunie 2021, § 79).
Curtea a reamintit principiul consacrat, potrivit căruia obligațiile pozitive nu se limitează în a supraveghea dacă copilul are posibilitatea să-și întâlnească părintele sau să aibă un contact cu el: ele cuprind în măsură egală ansamblul de măsuri pregătitoare, care să permită obținerea acestui rezultat (D’Alconzo vs. Italia, nr. 64297/12, § 56, 23 februarie 2017).
Anterior Curtea a constatat că în Italia există o problemă sistemică – întârzierea în punerea în executare a graficului de întrevederi stabilit dă către autorități
În prezenta speță, în pofida deciziilor judecătorești privind dispunerea întrevederilor, serviciile sociale au întârziat să intervină. Jurisdicțiile naționale, delegând practic complet monitorizarea situației serviciilor sociale și omițând să controleze activitatea celor din urmă, au lăsat să se consolideze o situație a faptului împlinit, în pofida hotărârilor judecătorești (Strumia vs. Italia, nr. 53377/13, § 122, 23 iunie 2016).
Astfel, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au luat rapid toate măsurile ce puteau fi în mod rezonabil așteptate de la ele, întru respectarea dreptului de vizita recunoscut primului reclamant prin hotărâri judecătorești și să permită stabilirea unei relații între reclamanți. Totodată a constatat că nici un control a activității sau al inactivității autorităților competente nu a fost efectuat de jurisdicțiile naționale.
Dreptul de vizita – Lipsa expertizei și omisiunea de a audia copiii
Necesitatea unei expertize psihologice a raporturilor dintre copii și părinți, capacitățile parentale ale celor din urmă și starea psihologică a copiilor, a fost recunoscută de către tribunalul din Roma, care a ordonat o asemenea expertiză. Totuși, când la 24 mai 2019, adică la un an după această decizie, expertul desemnat a adus la cunoștință să este în imposibilitate să-și îndeplinească misiunea, nici o măsură nu a fost luată de către tribunal.
Potrivit curatorului copiilor, aceștia și-au exprimat dorința de a-și vedea tatăl.
Curtea a constatat că asemenea expertize au fost și mai necesare, având în vedere că copiii au cerut să se întâlnească cu tatăl lor la începutul procedurii.
Voința exprimată de un copil cu suficient discernământ este un element care trebuie luat în considerație în orice proces judiciar sau administrativ care îi vizează (M. și M. vs. Croația, nr. 10161/13, § 181, 2015).
Curtea a ajuns la concluzia că primul reclamant a fost nejustificat lipsit de dreptul ca copiii săi să fie audiați personal de judecător (Iglesias Casarrubios și Cantalapiedra Iglesias vs. Spania, nr. 23298/12, § 42, 11 octombrie 2016) și că al doilea și al treilea reclamant au fost nejustificat privați de dreptul de a fi personal audiați sau să vadă că doleanțele lor, exprimate prin curator, sunt luate în considerație de către jurisdicțiile interne.
Într-o altă ordine de idei, Curtea a reiterat că atunci când vorbim despre o decizie referitoare la drepturile garantate de art. 8 din Convenție, este nevoie de o diligență și de o rapiditate sporite.
Având în vedere miza procedurii pentru solicitant, o examinare urgentă se impunea, trecerea timpului putând să aibă consecințe iremediabile pentru relațiile dintre copil și părintele de care locuiește separat (§ 115). Ruptura contactului cu un copil foarte mic poate conduce la o alterare în creștere a relațiilor cu părintele său (R.B. și M. vs. Italia, nr. 41382/19, 22 aprilie 2021, §§ 81-82).
Dreptul de vizita, Cauza A și alții către Italia, Concluzii
În opinia Curții, neexecutarea dreptului de vizita a reclamantului se datorează în primul rând toleranței de facto a instanțelor naționale la opoziția constantă a mamei și a serviciilor sociale, absenței măsurilor apte să permită instaurarea contactelor efective, precum și mai multor deficiențe procedurale (§ 20).
Curtea a luat notă de argumentul Guvernului potrivit căruia întârzierile autorităților implicate s-au datorat faptului că primul reclamant beneficia de un program de protecție a martorilor și respectiv era în joc securitatea fizică a copiilor. Deși o asemenea circumstanță a putut cauza dificultăți în respectarea dreptului de vizita, deficiențele constatate nu sunt în mod expres legate de ea (§ 121).
Autoritățile naționale nu au întreprins măsurile potrivite și suficiente întru respectarea dreptului de vizita și au nesocotit dreptul tuturor reclamanților la respectarea vieții lor familiale, îndeosebi, dreptul lor de a stabili între ei relații familiale (§ 122).
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție (§ 123).
Curtea a acordat cu titlu de despăgubire morală câte 8000 euro pentru fiecare reclamant.
Cauza A și alții către Italia, cererea nr. 17791/22, Hotărârea din 7 septembrie 2023.
