Dreptul la tacere (numit și dreptul de a pastra tacerea sau dreptul de a rămâne tăcut), a fost invocat în cauza Wang vs. Franța (Cererea nr. 83700/17, Hotărârea din 28 aprilie 2022).
Pe data de 25 ianuarie 2013 reclamanta a fost audiată de către un ofițer din cadrul poliției judiciare, fiind informată despre acuzațiile care îi sunt aduse (exercitarea ilegală a profesiei de medic) și despre dreptul său de a încheia audierea în orice moment. Totodată reclamanta nu a fost informată în mod explicit despre dreptul de a pastra tacerea și nu a beneficiat de asistența unui avocat. Deși limba ei maternă este chineza, reclamanta nu a beneficiat nici de asistența unui interpret.
Ulterior cauza a fost examinată de tribunalul corecțional din Limoges.
Fiind asistată de un avocat, reclamanta a invocat o excepție de nulitate procesuală prin prisma art. 6 din Convenție pe care a motivat-o prin lipsa interpretului în timul audierii sale la poliție, omisiunea de a o informa despre dreptul de a beneficia de asistența interpretului și lipsa notificării dreptului de a pastra tacerea.
Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2015, instanța a respins excepția de nulitate deoarece aceste drepturi decurg din Directive europene care nu fuseseră încă transpuse în dreptul francez. Reclamantei i-a fost aplicată o amendă în mărime de 500 euro fiind totodată obligată să achite 400 euro cu titlu de costuri și cheltuieli.
Prin hotărârea Curții de apel Limoges din 20 iulie 2016 și hotărârea Curții de casație din 13 iulie 2017, hotărârea primei instanțe a fost menținută.
Reclamanta s-a plâns în fața Cuții că condamnarea sa penală a avut la bază declarații obținute în cadrul unei audieri la care nu a fost notificată despre dreptul la tacere, nu a beneficat de asistența unui interpret, fiindu-i astfel încălcate drepturile sale garantate de articolul 6 §§ 1 și 3 din Convenție, potrivit căruia:
« 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, (…) de către o instanţă (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. (…)
3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ;
(…) c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
(…) e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere. »
În jurisprudența sa anterioară, Curtea a precizat că o persoană bănuită, interogată referitor la implicarea sa în fapte care cosntituie infracțiuni penale, poate fi considerată drept „învinuită” și poate pretinde la protecția articolului 6 din Convenție (a se vedea Aleksandr Zaichenko vs. Rusia, nr. 39660/02, §§ 41-43, 18 februarie 2010, Yankov și alții vs. Bulgaria, nr 4570/05, § 23, 23 septembrie 2010).
În mod similar, o persoană interogată după ce a fost invitată să ofere informații, se poate baza pe garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție, deja la această etapă procesuală, în funcție de modul în care este condusă audierea (Schmid-Laffer vs. Elveția, nr. 41269/08, §§ 28-31, 16 iunie 2015).
Referitor la audierea liberă, așa cum este ea prevăzută în dreptul francez, Curtea a menționat că o persoană bănuită în comiterea unei infracțiuni, citată și audiată de un ofițer de poliție, trebuie catalogată drept “învinuită” în sensul art. 6 din Convenție, chiar dacă această audiere nu este efectuată prin constrângere.
Curtea a notat că în perioada de timp în care s-au derulat faptele, în materie de audiere liberă, legislația franceză nu prevedea dreptul de a pastra tacerea, dreptul de a fi asistat de un avocat sau dreptul de a fi asistat de un interpret.
Deși, în principiu, reclamanta putea să părăsească locul audierii în orice moment, practic ea se afla, într-o manieră analogică unui bănuit aflat în arest, într-o situație asimetrică, singură în fața întrebărilor anchetatorului, fără de asistența unui interpret.
În cadrul audierii libere, reclamanta, căreia nu i s-a oferit posibilitatea de a pastra tacerea, a descris în mod precis și detaliat în ce constă activitatea sa, care constituia în sine infracțiunea de care era învinuită. Aceasta a fost o auto-incriminare în sensul jurisprudenței Curții (Beuze vs. Belgia, nr. 71409/10, §§ 178 și 179, 9 noiembrie 2018), chiar dacă în cadrul procedurilor ulterioare reclamanta și-a menținut declarațiile.
Instanța de la Strasbourg a concluzionat că în speță, joncțiunea mai multor factori precitați și nu fiecare luat separat, au făcut procedura inechitabilă în ansamblu: lipsa unui interpret în cadrul audierii inițiale, omisiunea de a notifica dreptul de a pastra tacerea, care a contribuit la auto-incriminarea reclamantei.
A existat prin urmare o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție.
În fața Curții, reclamantul a fost reprezentată de către C. Pettiti, avocat.
Dreptul la tacere în Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova
În conformitate cu art. 64 alin. (2) p. 2) din Codul de Procedură Penală a Republicii Moldova, bănuitul are dreptul, imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit sau hotărîrea despre aplicarea măsurii preventive, să primească de la persoana care l-a reţinut informaţie în scris despre drepturile de care dispune prin prezentul articol, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa. Art. 66 alin. (2) p. 2) prevede același drept pentru învinuit.
Conform art. 167 alin. (1) despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni organul de urmărire penală, în termen de pînă la 3 ore de la momentul privării ei de libertate, întocmeşte un proces-verbal de reţinere (…). Procesul-verbal se aduce la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată ei i se înmînează în scris informaţia despre drepturile prevăzute la art.64, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu mărturisi împotriva sa (…).
Totodată, conform art. 104 alin. (2), persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit (…) îi explică esenţa bănuirii, învinuirii şi dreptul de a tăcea şi de a nu da mărturii în defavoarea sa, după aceea îl întreabă dacă el acceptă să facă declaraţii asupra bănuielii sau învinuirii care i se incriminează.
Art. 105 alin. (7) prevede cazul în care de acest drept beneficiază martorul: în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
