Investigarea cazurilor de tortura.
În cauza Sarsembayev v. Rusia (cerea nr. 25238/08, 1 septembrie 2020) CEDO a constatat încălcarea art. 3 și 11 din Convenție.
Reclamantul, dl. Sarsembayev, pe data de 18 octombrie 2007 a participat la o întrunire în preajma Guvernului și a Curții Constituționale ale Republicii Tatarstan, care nu a fost autorizată de autorități. În aceeași zi el a fost reținut fiind învinuit de săvârșirea contravențiilor administrative și anume de faptul că a participat la o demonstrație neautorizată și a opus rezistență în timpul reținerii.
Investigarea cazurilor de tortura
După ce a fost eliberat a fost dus la spital. Pe data de 20 octombrie 2007, reclamantul a depus o plângere penală privind folosirea forței de către poliție în timpul reținerii sale. Autoritățile au refuzat pornirea unei anchete penale pe motiv că aplicarea forței a fost legală, nefiind excesivă. Ultima decizie în speță a pronunțat-o Curtea Supremă a Federației Ruse pe data de 18 august 2008.
Referitor la contravențiile administrative de săvârșirea cărora a fost învinuit, reclamantul a fost amendat de către instanța de judecată, dar Curtea Supremă a Republicii Tatarstan a casat hotărârile date și a încetat procesul contravențional.
Reclamantul a înaintat acțiune civilă privind repararea prejudiciului moral. Instanțele de judecată au admis acțiunea, au constatat acțiunile ilegale ale poliției, leziunile corporale cauzate reclamantului în timpul reținerii și au încasat din contul statului în beneficiul său o despăgubire morală în sumă de 10000 ruble.
În fața CEDO reclamantul s-a plâns de aplicarea forței de către poliție și de lipsa unei investigații efective a plângerii sale, invocând art. 3 din Convenție: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”.
Poziția Guvernului
Referitor la admisibilitatea cererii Guvernul a invocat faptul că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în urma acordării despăgubirii în sumă de 10000 ruble. Curtea a reiterat că le revine în primul rând autorităților naționale să redreseze orice violare a Convenției.
În cazul unor rele tratamente aplicate intenționat de către agenții statului, o încălcare a art. 3 nu poate fi remediată doar prin acordarea unei compensații victimei, deoarece dacă autoritățile ar limita răspunsul lor la incidente de rele tratamente din partea agenților statului, la acordarea de compensații, fără a întreprinde toate acțiunile necesare pentru a-i urmări și pedepsi pe cei responsabili, ar face posibil în unele cazuri ca agenții statului să abuzeze de drepturile celor aflați în controlul lor datorită impunității virtuale, iar interzicerea legală generală a torturii și tratamentelor inumane și degradante, în pofida importanței sale fundamentală, ar fi ineficientă în practică (Gäfgen v. Germania, nr. 22978/05, § 119, 1 iunie 2010).
În continuare Guvernul a invocat faptul că având în vedere opunerea de rezistență, aplicarea forței fizice a fost legală și proporțională. Curtea a reamintit faptul că întru respectarea unei persoane private de libertate, sau, în general, care se confruntă cu oamenii legii, orice recurs la forța fizică care nu a fost strict necesar în virtutea însăși comportamentului său, atentează la demnitatea umană și în principiu constituie o încălcare a dreptului prevăzut de art. 3 (Bouyid v. Belgia, nr. 23380/09, §§ 88 și 100, 25 septembrie 2015).
Articolul 3 nu interzice aplicarea forței fizice pentru a efectua un arest legal (Annenkov și alții v. Rusia, nr. 31475/10, § 79, 25 iulie 2017).
Totuși o asemenea forță poate fi folosită doar dacă este indispensabilă și nu trebuie să fie excesivă (Ivan Vasilev v. Bulgaria, nr. 48130/99, § 63, 12 aprilie 2007). Sarcina probațiunii aparține Guvernului (Rehbock v. Slovenia, nr. 29462/95, § 72, 28 noiembrie 2000, și Boris Kostadinov v. Bulgaria, nr. 61701/11, § 53, 21 ianuarie 2016).
În speță, poliția a folosit forța nu pentru a dispersa întrunirea dar pentru a aresta reclamantul și al duce la poliție după câteva ore de la finalizarea întrunirii. A fost constatat de către instanțele naționale în cadrul procedurilor contravenționale și civile faptul că poliția l-a reținut pe reclamant forțat și l-au dus la inspectoratul de poliție în mod ilegal, în lipsa oricăror temeiuri legale de al supune unor asemenea măsuri cum ar fi escortarea la poliție sau arestul contravențional.
Procedurile contravenționale împotriva lui în temeiul opunerii de rezistență au fost încetate. În rezultatul folosirii forței reclamantul a suferit vătămări corporale. În asemenea circumstanțe Curtea a concluzionat că folosirea forței în timpul reținerii ilegale a reclamantului a fost nejustificată și a constituit un tratament inuman și degradant.
Plângerea penală
Plângerea penală depusă de reclamant a fost respinsă de autorități în urma unei examinări anterioare anchetei (pre-investigation inquiry, în rusă дознание), prima etapă în procedura de examinare a plângerilor penale. Totuși Curtea a considerat că simpla examinare anterioară anchetei, care nu a fost urmată de o anchetă preliminară (preliminary investigation), era insuficientă pentru ca autoritățile să respecte exigențele unei anchete efective privind alegațiile credibile privind aplicarea de către poliție a unor rele tratamente interzise de articolul 3 (Lyapin v. Rusia, nr. 46956/09, § 136, 24 iulie 2014 și Samesov v. Rusia, nr. 57269/14, § 51, 20 noiembrie 2018).
Autoritățile au respins alegațiile credibile ale reclamantului privind tratamentele interzise de art. 3 prin efectuarea unei examinări anterioare anchetei și au refuzat să pornească proceduri penale și să efectueze o anchetă deplină, eșuând astfel să-și onoreze obligația pozitivă de a efectua o anchetă obiectivă.
În absența unei anchete efective reclamantul încă mai poate pretinde că este victima încălcării art. 3 cu referire la tratamentul său inuman și degradant (§ 31).
Curtea a constat și încălcarea art. 11 din Convenție, potrivit căruia:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi la libertate de asociere, inclusiv a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.
2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie Curtea a constatat că în speță autoritățile au refuzat să aprobe locația evenimentului public planificat de reclamant și a propus locații alternative. Reclamantul a considerat că locațiile propuse de autorități nu corespund scopului întrunirii și a hotărât să o desfășoare cum a planificat inițial.
După demonstrație, el a fost reținut fiind învinuit de săvârșirea unei contravenții administrative. Astfel, a existat o ingerință în dreptul reclamantului la libertate de întrunire paşnică (Lashmankin și alții v. Rusia, nr. 57818/09 și 14 altele, §§ 407-08, 7 februarie 2017). O interdicție atât de largă precum cea de a organiza întruniri în vecinătatea clădirilor judecătorești nu poate fi compatibilă cu art. 11 § 2 (ibid., §§ 431-42).
Despre durata examinării recursului la hotărârea privind aplicarea arestului prevenitv, citiți aici.
