Motivarea divortului prin obligatii conjugale

Motivarea divortului – este sau nu necesară?

H.W. (reclamanta) a depus la judecată cerere de divorț învocând culpa soțului (divorce pour faute). Aceasta a susținut că soțul său a prioritizat cariera profesională în detrimentul vieții lor de familie și că s-a manifestat ca fiind irascibil și violent. Printre altele, ea a a solicitat și o despăgubire de 8 000 de euro (EUR) pentru repararea prejudiciilor cauzate de greșelile comise de soț în timpul căsătoriei.

Soțul a invocat că soția s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor conjugale

J.C. (soțul) a înaintat o acțiune reconvențională, solicitând ca divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a soției (H.W.), invocând că aceasta s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor conjugale timp de mai mulți ani și că a încălcat obligația de respect reciproc între soți, aducând acuzații calomnioase împotriva sa.

Problemele de sănătate ale reclamantei justificau absența prelungită a relațiilor sexuale

Printr-o hotărâre din 13 iulie 2018, instanța a constatat că niciuna dintre acuzațiile invocate de soți nu era susținută de dovezi și că divorțul nu poate fi pronunțat pe temei de culpă. În ceea ce privește încălcarea presupusă a obligației conjugale, instanța a constatat că problemele de sănătate ale reclamantei justificau absența prelungită a relațiilor sexuale.

Judecătorul a motivat hotărârea prin deteriorarea definitivă a legăturii conjugale, după ce a reținut că viața comună între soți încetase de mai bine de doi ani la data depunerii cererii de divorț.

Reclamnta a conestat hotărârea cu apel.

Printr-o hotărâre din 7 noiembrie 2019, instanța de apel a pronunțat divorțul din culpa exclusivă a reclamantei, având în vedere următoarele motive:

„H.W. a recunoscut ea însăși, în declarația pe propria răspundere făcută la comisariatul din Versailles pe 9 mai 2014, că a încetat orice relație intimă cu soțul său încă din 2004;

(…) H.W. justifică această situație prin starea sa de sănătate (…) totuși, asemenea elemente medicale nu pot justifica refuzul continuu al soției, începând din 2004, de a întreține relații intime cu soțul său, pe o durată atât de lungă, mai ales că, în cadrul declarației menționate, H.W. relatează solicitările repetate ale soțului său în acest sens și disputele generate de această situație;

(…) aceste fapte, constituie o încălcare gravă și repetată a îndatoririlor și obligațiilor căsătoriei, făcând imposibilă continuarea vieții comune;

Având în vedere că doar cererea de divorț a lui J.C. este justificată prin dovezi suficiente, divorțul va fi pronunțat din culpa exclusivă a soției.”

Printr-o decizie din 17 septembrie 2020, Curtea de Casație a respins recursul reclamantei, considerând că motivele invocate nu sunt de natură să justifice casarea hotărârii.

În fața CEDO, reclamanta s-a plâns de faptul că divorțul ei a fost pronunțat pe motiv că s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor conjugale.

Ea a invocat articolul 8 din Convenție:

“1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private (…).

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Morivarea divortului prin refuzul întreținerii relațiilor sexuale

Reclamanta a invocat că instanțele naționale i-au încălcat dreptul la respectarea vieții private prin faptul că au constatat existența unei datorii conjugale și au pronunțat divorțul exclusiv din vina sa pe motiv că a refuzat să întrețină relații sexuale cu soțul său.

În primul rând, reclamanta a susținut că această ingerință nu era „prevăzută de lege” în sensul articolului 8, or nici o dispoziție din Codul civil nu obligă soții să întrețină relații sexuale.

Soluția reținută în speță reînvie o viziune arhaică asupra căsătoriei

A invocat în continuare că Curtea de Casație ar fi abandonat noțiunea de datorie conjugală printr-o hotărâre din 5 septembrie 1990, că soluția reținută în speță reînvie o viziune arhaică asupra căsătoriei. Aceasta ar fi, în plus, contrară evoluțiilor recente ale dreptului penal francez, care sancționează în mod expres impunerea unei relații sexuale soțului sau soției.

Oricum, potrivit reclamantei, la data litigiului jurisprudența civilă era lipsită de coerență și că îi era imposibil să prevadă, având în vedere vârsta și starea sa de sănătate, dacă era în continuare obligată la o asemenea îndatorire.

În al doilea rând, ea contestă legitimitatea scopului urmărit prin această ingerință, considerând că niciunul dintre motivele enumerate la articolul 8 § 2 nu poate justifica atingerea adusă libertății sale sexuale.

În al treilea rând, a contestat necesitatea acestei ingerințe. Făcând referire la hotărârea S.W. c. Regatul Unit (22 noiembrie 1995, § 44, seria A nr. 335-B), reclamanta a susținut că violul între soți nu poate rămâne nepedepsit fără a contraveni obiectivelor fundamentale ale Convenției.

Teama de o sancțiune, chiar și de natură civilă, poate avea ca efect vicierea consimțământului la relațiile sexuale în cadrul cuplului

Potrivit reclamantei o culpă civilă nu ar trebui să rezulte din exercitarea unui drept protejat atât de dreptul intern, cât și de Convenție. A subliniat că teama de o sancțiune, chiar și de natură civilă, poate avea ca efect vicierea consimțământului la relațiile sexuale în cadrul cuplului.

În al patrulea rând, reclamanta a criticat calitatea procesului decizional intern. Din perspectiva obligațiilor procedurale aferente articolului 8, ea a reproșat instanțelor interne faptul că nu au ținut cont de faptul că refuzul său de a avea relații intime putea fi justificat de violența soțului său și de problemele sale de sănătate.

Curtea a reamintit că noțiunea de „viață privată”, în sensul articolului 8 din Convenție, este un concept larg care acoperă, printre altele, viața sexuală (E.B. c. Franța [MC], nr. 43546/02, § 43, 22 ianuarie 2008).

Respectarea autonomiei personale este un principiu important care stă la baza interpretării garanțiilor prevăzute de articolul 8 (Pindo Mulla c. Spania [MC], nr. 15541/20, § 137, 17 septembrie 2024).

Dreptul la respectarea vieții private trebuie înțeles ca garantând libertatea sexuală

Dreptul la respectarea vieții private trebuie înțeles ca garantând libertatea sexuală (M.A. și alții c. Franța, nr. 63664/19 și alte 4 cauze, § 138, 25 iulie 2024), precum și dreptul de a dispune de propriul corp (K.A. și A.D. c. Belgia, nr. 42758/98 și 45558/99, § 83, 17 februarie 2005).

Reclamanta nu s-a plâns de divorțul în sine – pe care l-a solicitat și ea – ci de motivele pentru care acesta a fost pronunțat

CEDO a considerat că reafirmarea datoriei conjugale și motivarea divorțului prin culpa exclusivă a reclamantei care a încetat orice relație intimă cu soțul său constituie ingerințe în dreptul său la respectarea vieții private, în libertatea sa sexuală și în dreptul de a dispune de propriul corp.

Este adevărat că dreptul intern francez disociază în mare măsură consecințele patrimoniale ale divorțului de eventualele culpe ale soților, însă aceste măsuri rămân deosebit de intruzive, întrucât vizează unul dintre cele mai intime aspecte ale vieții private a individului (Smith și Grady c. Regatul Unit, nr. 33985/96 și 33986/96, § 90, CEDO 1999-VI).

Concluziile instanței de apel sunt deosebit de stigmatizante

Curtea de la Strasbourg a constat că concluziile instanței de apel sunt deosebit de stigmatizante, întrucât refuzul exprimat de reclamantă a fost considerat o încălcare „gravă și repetată” a obligațiilor matrimoniale, care făcea „intolerabilă” continuarea vieții comune.

Având în vedere că aceste ingerințe în drepturile reclamantei provin din partea autorităților publice, ele trebuie analizate din perspectiva obligațiilor negative.

Datoria conjugală, așa cum este enunțată în ordinea juridică internă franceză și așa cum a fost reafirmată în prezenta cauză, nu ia absolut deloc în considerare consimțământul la relațiile sexuale, deși acesta constituie o limită fundamentală în exercitarea libertății sexuale a altuia (§ 86).

Orice act sexual neconsimțit constituie o formă de violență sexuală

(M.C. c. Bulgaria, citat anterior, § 163)

Curtea a reiterat în mod constant, fie din perspectiva articolului 8 singur, fie combinat cu articolul 3, că statele contractante trebuie să instituie și să pună în aplicare un cadru juridic adecvat, care să ofere protecție împotriva actelor de violență ce pot fi comise de particulari (Söderman c. Suediei, nr 5786/08, CEDH 2013, § 80).

Mai mult, obligații privind prevenirea violenței sexuale și domestice au fost introduse și în articolele 5 § 2 și 12 § 2 din Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice (Convenția de la Istanbul).

Însăși existența unei astfel de obligații matrimoniale este contrară atât libertății sexuale și dreptului de a dispune de propriul corp

Însăși existența unei astfel de obligații matrimoniale este contrară atât libertății sexuale și dreptului de a dispune de propriul corp, cât și obligației pozitive a statelor contractante de a preveni violența domestică și sexuală (§ 89).

Consimțământul la căsătorie nu implică și un consimțământ automat pentru relațiile sexuale viitoare

Curtea nu poate admite, așa cum sugerează Guvernul, că consimțământul la căsătorie implică și un consimțământ automat pentru relațiile sexuale viitoare. O astfel de justificare ar nega caracterul condamnabil al violului conjugal. Or, Curtea afirmă de mult timp că ideea conform căreia un soț nu poate fi urmărit penal pentru violul comis asupra soției sale este inacceptabilă și contravine nu doar unei concepții civilizate despre căsătorie, ci mai ales obiectivelor fundamentale ale Convenției, a cărei esență este respectarea demnității și libertății umane (S.W. c. Regatul Unit, citat anterior, § 44, și C.R. c. Regatul Unit, 22 noiembrie 1995, § 42, seria A nr. 335-C).

Ideea conform căreia un soț nu poate fi urmărit penal pentru violul comis asupra soției sale este inacceptabilă

Consimțământul trebuie să reflecte voința liber exprimată de a avea o anumită relație sexuală, la momentul în care aceasta are loc și luând în considerare circumstanțele respective.

Curtea nu a identificat niciun motiv de o gravitate deosebită care să justifice o ingerință în sfera sexualității (Dudgeon, citat anterior, § 52; Smith și Grady, citat anterior, § 89; și K.A. și A.D. c. Belgia, citat anterior, § 84).

Soțul reclamantei avea posibilitatea de a solicita divorțul pentru alterarea definitivă a legăturii conjugale. Apărarea drepturilor sale putea fi asigurată prin alte mijloace.