Nicio pedeapsa fara lege – Cauza Khadija Ismayilova vs. Azerbaidjan (Nr. 4), cererea nr. 71556/16 și 74112/17, 27 ianuarie 2026.
Reclamanta este o cunoscută jurnalistă de investigație și o activistă a societății civile. Faimoasă pentru criticile sale ferme la adresa guvernului Azerbaidjanului, la începutul carierei sale, a fost implicată în numeroase investigații jurnalistice, în special cu privire la cazuri de presupusă corupție și la activitățile de afaceri ale unor funcționari publici.
În noiembrie 2007, reclamanta a început să lucreze ca jurnalist freelancer pentru biroul din Baku al serviciului azer („Azadliq Radio”) al Radio Free Europe. Pe data de 1 octombrie 2010, contractul individual de muncă al reclamantei a fost reziliat, iar din acel moment până în decembrie 2014 aceasta a lucrat pentru birou în calitate de colaborator freelancer.
La 25 noiembrie 2014, un fost coleg al reclamentei – T.M. a depus o plângere la Procuratura Generală, acuzând-o că l-ar fi determinat să se sinucidă. Reclamanta a fost pusă sub învinuire, fiind totodată arestată.
Prin învinuirea din 13 februarie 2015, reclamanta a a mai fost acuzată de delapidare în proporții deosebit de mari, antreprenoriat ilegal, evaziune fiscală și abuz de putere în formă agravată.
Curtea pentru Infracțiuni Grave din Baku a achitat-o pe reclamantă de acuzația de determinare la sinucidere, din lipsă de probe, dar a condamnat-o în baza celorlalte capete de acuzare, aplicându-i o pedeapsă de șapte ani și șase luni de închisoare.
Ce presupune antreprenoriatul ilegal?
În ceea ce privește acuzația de antreprenoriat ilegal, instanța a constatat vinovăția reclamantei ca urmare a difuzării fără licență și a desfășurării activității fără acreditare.
La 25 mai 2016, Curtea Supremă a menținut condamnarea reclamantei pentru desfășurarea activității jurnalistice fără acreditare și evaziune fiscală. În acest context, a fost reluat raționamentul instanțelor inferioare și nu a analizat în detaliu niciunul dintre argumentele reclamantei, respingându-le în termeni generali prin constatarea că acestea nu pot constitui un temei pentru a concluziona că reclamanta nu a săvârșit respectivele infracțiuni.
Instanța Supremă a redus pedeapsa reclamantei la trei ani și șase luni de închisoare, cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru o perioadă de probă de cinci ani. Reclamanta a fost eliberată din detenție.
Procedurile ulterioare condamnarii
Între timp, la 6 mai 2016, articolul din Codul penal care incrimina antreprenoriat ilegal a fost modificat, fiind adăugate în paranteză cuvintele „înregistrare fiscală” după cuvintele „înregistrare de stat”.
Având în vedere modificărea dată, reclamanta a depus o cerere la Curtea pentru Infracțiuni Grave din Baku, solicitând casarea condamnării sale penale pronunțate în temeiul articolului dat din Codul penal, susținând că faptele pentru care a fost condamnată nu mai constituiau o infracțiune în sensul acestei dispoziții.
Or, modificarea a clarificat sensul expresiei „înregistrare de stat” din definiția infracțiunii de antreprenoriat ilegal, limitând-o exclusiv la înregistrarea fiscală, iar, întrucât ea era înregistrată corespunzător în calitate de contribuabil, nu putea fi trasă la răspundere pentru desfășurarea activităților antreprenoriale fără înregistrare de stat.
Soluția instanțelor
Prin decizia din 8 august 2016, Curtea pentru Infracțiuni Grave din Baku a respins interpretarea reclamantei cu privire la versiunea modificată a Codului penal, arătând, în mod succint, că adăugarea cuvintelor „înregistrare fiscală” nu a restrâns sensul inițial, mai larg, al expresiei „înregistrare de stat”, astfel cum acesta fusese aplicat anterior.
Curtea Supremă a statuat că modificarea Codului penal nu poate fi interpretată ca limitând definiția noțiunii de „înregistrare de stat” exclusiv la înregistrarea fiscală, în special în contextul activităților instituțiilor media străine sau ale reprezentanților acestora.
În fața CEDO, reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 7, că faptele pentru care a fost condamnată erau legale și nu constituiau infracțiunea de antreprenoriat ilegal, astfel cum aceasta era prevăzută de dreptul intern.
Referitor la procedurile inițiate de aceasta după modificările aduse Codului penal la 6 mai 2016, reclamanta a susținut că instanțele naționale au interpretat în mod eronat legea. Ea a afirmat că interpretarea adoptată de instanțe a echivalat cu menținerea unei interpretări excesiv de largi și imprevizibile a legii. Or, sintagma introdusă între paranteze „înregistrare fiscală” a fost menită să clarifice sensul noțiunii de „înregistrare de stat”, și nu să îl extindă. Aceasta a susținut că instanțele naționale au ignorat atât structura gramaticală a articolului modificat, cât și, mai important, intenția legiuitorului.
Reclamanta a susținut că lipsea temeiul juridic al condamnării sale pentru antreprenoriat ilegal, ceea ce făcea ca aceasta să fie imprevizibilă și nelegală.
Articolul 7 al Convenției nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul acuzatului. El consacră, de asemenea, într-un sens mai general, principiul potrivit căruia numai legea poate defini o infracțiune și stabili o pedeapsă (nullum crimen, nulla poena sine lege) (Kokkinakis c. Greciei, 25 mai 1993, § 52, Seria A nr. 260-A).
Principiul potrivit căruia infracțiunile și sancțiunile trebuie să fie prevăzute de lege implică faptul că dreptul penal trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile aplicabile, astfel încât acestea să fie accesibile și previzibile în efectele lor (G.I.E.M. S.r.l. și alții c. Italiei [MC], nr. 1828/06 și alte 2 cereri, § 242, 28 iunie 2018).
Această cerință este îndeplinită atunci când persoana poate cunoaște, din formularea dispoziției relevante, dacă este necesar cu ajutorul interpretării date de instanțe și după obținerea unei consultanțe juridice adecvate, care acte și omisiuni atrag răspunderea penală și ce sancțiune riscă în consecință (Cantoni c. Franței, 15 noiembrie 1996, § 29, Culegerea de hotărâri și decizii 1996-V; Del Rio Prada, precitată, § 79; G.I.E.M. S.r.l. și alții, precitată, § 242).
Curtea trebuie să verifice dacă, la momentul în care persoana acuzată a săvârșit fapta care a condus la urmărirea și condamnarea sa, era în vigoare o dispoziție legală care sancționa acea faptă, precum și dacă pedeapsa aplicată nu a depășit limitele stabilite de acea dispoziție (Del Rio Prada, precitată, § 80).
Pe scurt, rolul Curții este de a examina, din perspectiva art. 7 § 1 din Convenție, dacă fapta reclamantului, la momentul săvârșirii sale, constituia o infracțiune definită cu un grad suficient de accesibilitate și previzibilitate de dreptul intern sau internațional (Korbely c. Ungariei [MC], nr. 9174/02, § 73, CEDO 2008).
Aplicarea principiului nicio pedeapsa fara lege în speță
În speță, pe lângă infracțiunea de evaziune fiscală, reclamanta a fost în cele din urmă condamnată pentru infracțiunea de antreprenoriat ilegal. Curtea a trebuit să verifice dacă faptele imputate reclamantei se încadrau în definiția acestei infracțiuni și dacă aceasta era previzibilă.
O parte a susținerilor reclamantei și, în esență, întreaga argumentare a Guvernului, s-au concentrat asupra chestiunii dacă modificarea din 2016 a limitat sau nu sfera infracțiunii de antreprenoriat ilegal, prin restrângerea sensului expresiei „înregistrare de stat” exclusiv la înregistrarea fiscală.
CEDO a considerat că soluționarea acestui dezacord nu este decisivă, chiar și acceptând poziția instanțelor naționale și a Guvernului potrivit căreia modificarea respectivă nu a limitat sfera infracțiunii.
Concluzia Curții a fost că nu a existat un temei juridic clar pentru constatarea instanțelor naționale potrivit căreia acreditarea la Ministerul Afacerilor Externe constituia o cerință obligatorie pentru jurnaliștii străini. Cu toate acestea, instanțele naționale de toate cele trei grade de jurisdicție s-au limitat să rețină, în mod succint, că reclamanta a activat în calitate de reprezentant al unei instituții media străine fără a obține acreditarea necesară de la Ministerul Afacerilor Externe, desfășurând astfel o „activitate antreprenorială fără înregistrare de stat”, care ar constitui infracțiunea de antreprenoriat ilegal (§ 54).
Instanțele nu au furnizat nicio motivare suplimentară și nu au încercat să ofere o interpretare plauzibilă a Legii cu privire la mass-media pentru a-și susține concluzia potrivit căreia acreditarea reprezenta o „cerință”, rămânând complet tăcute cu privire la obiecțiile și argumentele relevante formulate de reclamantă în această privință (§ 54).
Nicio pedepasa fara lege – Lipsa temeiului juridic
Doar Curtea Supremă, în decizia sa din 16 februarie 2017, a încercat să ofere o anumită formă de raționament juridic mai amplu. Cu toate acestea, asemenea celorlalte instanțe, nu a furnizat niciun temei juridic clar pentru concluzia sa succintă potrivit căreia instituțiile media străine și reprezentanții acestora erau „obligați” să fie acreditați la Ministerul Afacerilor Externe pentru a-și desfășura activitatea în țară, concluzie care, astfel cum s-a arătat mai sus, nu era susținută de o interpretare textuală clară a Legii cu privire la mass-media (§ 55).
Curtea Supremă s-a limitat apoi să arate, într-o expunere mai detaliată, că desfășurarea activității jurnalistice fără o astfel de acreditare nu atrage, prin ea însăși, răspundere penală și că o asemenea activitate constituie antreprenoriat ilegal doar dacă, în plus, a cauzat un prejudiciu public semnificativ sau de proporții mari ori a generat un venit semnificativ sau de proporții mari.
Veniturile reclamantei în perioada relevantă au depășit pragul „sumei semnificative”. Întregul venit al reclamantei obținut din activitatea jurnalistică în perioada relevantă a fost considerat drept venit generat prin antreprenoriat ilegal, exclusiv pentru motivul că aceasta nu avea acreditare în acea perioadă, deși nu exista niciun temei juridic clar pentru a considera că o asemenea acreditare era necesară în situația sa. Curtea constată că un asemenea raționament circular al Curții Supreme este incompatibil cu art. 7 din Convenție (§ 55).
Interpretarea extensivă și imprevizibilă a legii
Soluționarea acuzației penale formulate împotriva reclamantei pentru infracțiunea de antreprenoriat ilegal, bazată pe dispozițiile Codul penal și dispozițiile relevante ale Legii cu privire la mass-media, în vigoare la momentul pertinent, au fost interpretate în mod extensiv și imprevizibil în detrimentul acesteia, într-o manieră care nu poate fi considerată o evoluție compatibilă cu esența infracțiunii (Navalnyye c. Rusiei, nr. 101/15, § 68, 17 octombrie 2017).
Chiar și în calitate de jurnalist profesionist care putea solicita asistență juridică adecvată, reclamantei i-ar fi fost dificil – dacă nu imposibil – să prevadă că dreptul intern urma să fie aplicat situației sale într-un mod atât de arbitrar și să știe că activitatea sa de jurnalist freelancer pentru instituții media interne și străine, fără acreditare la Ministerul Afacerilor Externe, ar putea conduce la o sancțiune penală (§ 56).
În consecință, a existat o încălcare a art. 7 din Convenție în ceea ce privește condamnarea reclamantei pentru infracțiunea de antreprenoriat ilegal (§ 57).
Reclamanta a mai invocat încălcarea cerințelor art. 6 § 1 din Convenție, plângându-se că instanțele naționale au pronunțat hotărâri nemotivate.
Curtea a constatat că examinarea cauzei și motivarea hotărârilor instanțelor naționale au fost arbitrare, distinct de încadrarea juridică eronată sau de o eroare similară în aplicarea dreptului penal intern. Aceasta a subminat echitatea procedurilor penale într-o manieră atât de fundamentală, încât a făcut irelevante celelalte garanții ale procedurii penale (§ 69).
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție (§ 70).
În temeiul art. 10 din Convenție, reclamanta s-a plâns că acuzațiile în baza cărora a fost condamnată erau neîntemeiate și fabricate, având ca scop împiedicarea desfășurării activității sale de jurnalism de investigație și sancționarea acesteia pentru această activitate.
Curtea a reamintit că, într-un sistem guvernat de supremația legii, controlul judiciar reprezintă garanția supremă a drepturilor fundamentale ale persoanelor și a protecției acestora împotriva abuzului de putere. Aceasta include protecția împotriva urmăririlor penale malițioase sau în alt mod neîntemeiate, ori a unor ingerințe similare din partea puterii executive.
Rolul presei libere într-o societate democratică
Având în vedere rolul presei libere într-o societate democratică, urmărirea penală a jurnaliștilor sau a altor critici ai guvernului pe acuzații vădit artificiale trebuie să facă obiectul celui mai riguros control din partea instanțelor. Prin urmare, este de o gravitate deosebită faptul că instanțele naționale nu au aplicat un asemenea control în circumstanțele prezentei cauze (§ 109).
Acțiunile autorităților au fost determinate de motive nelegitime, iar scopul real al procedurilor penale intentate împotriva reclamantei — care au constituit ingerința în dreptul său la libertatea de exprimare — a fost reducerea sa la tăcere și sancționarea acesteia pentru activitatea sa jurnalistică (§ 110).
În consecință, a existat o încălcare a art. 18 din Convenție, coroborat cu art. 10. (§ 111).
Cauza Khadija Ismayilova vs. Azerbaidjan (Nr. 4), cererea nr. 71556/16 și 74112/17, 27 ianuarie 2026.
Reclamanta a fost reprezentată în fața Curții de P. Hughes (avocat care activează în Londra) și F. Namazli (avocat care activează în Azerbaidjan).
