Pe data de 26 decembrie 2019, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea în cauza Savenko (Limonov) v. Russia no. 29088/08 prin care Rusia a fost condamnată pentru încălcarea dreptului la libera exprimare, garantat de art. 10 din Convenție.
Eduard Savenko locuiește în Moscova și a publicat cărți și articole semnate cu pseudonimul Eduard Limonov. Totodată el este unul dintre membrii fondatori ai Partidului Național Bolșevic și unul dintre liderii organizației „O altă Rusie” («Другая Россия») cunoscută pentru organizarea mitingurilor „Marșul opozanților” («Марш несогласных»).
Declarațiile lui Eduard Savenko
Pe data de 4 aprilie 2007 reclamantul a declarat la Radio Europa Liberă că instanțele judecătorești din Moscova i se supun primarului Lușkov, declarația a fost publicată pe pagina web Radio Europa Liberă. Acest fapt la nemulțumit pe primar care a înaintat o acțiune cu privire la defăimare în instanța de judecată împotriva reclamantului și a Radioului Europa Liberă. Lușcov a afirmat că declarațiile reclamantului sunt unele false și atentează la onoarea, demnitatea și reputația sa profesională.
Totodată a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să fie încasat în beneficiul său cu titlu de prejudiciu moral suma de 500 000 Ruble de la fiecare pârât. Pe data de 14 noiembrie 2007 prima instanță a constatat că Eduard Savenko nu a prezentat careva probe care să demonstreze veridicitatea afirmațiilor sale și a obligat pârâții să dezmintă afirmațiile sale pe pagina web, obligându-i totodată să-i achite lui Lușkov cîte 500 000 Ruble cu titlu de prejudiciu moral.
Pe data de 25 aprilie 2008 a demarat procedura de executare silită a hotărârii judecătorești. La 26 august 2008 executorii judecătorești au percheziționat apartamentul reclamantului și au ridicat bunuri personale printre care mașina de scris, scaune, lămpi de birou, telefoane mobile și cărți. Pe 15 octombrie 2009 executorul judecătoresc i-a aplicat reclamantului interdicția de a pleca din Rusia până nu va executa integral hotărârea judecătorească.
În cererea sa depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului reclamantul s-a plâns că i-a fost încălcat dreptul la libera exprimare garantat de art. 10 din Convenție.
Guvernul rus s-a apărat în fața Înaltei Curți afirmând că declarațiile reclamantului au fost indubitabil defăimătoare pentru primar, or conform Constituției judecătorii sunt independenți și se supun numai Constituției și legilor federale.
Aprecierea Curții
Curtea a considerat important de a analiza următoarele aspecte: poziția reclamantului, poziția persoanei care a fost criticată, contextul și obiectul declarației litigioase, analiza acesteia de către de instanțele naționale și sancțiunea aplicată.
Astfel, CEDO a constat că reclamantul făcea parte din opoziție, iar declarația a venit în contextul discuțiilor despre restricțiile pe care autoritățile de la Moscova le impun cetățenilor în exercitarea dreptului lor de a se întruni pașnic.
Atât exercitarea drepturilor politice cât și funcționarea sistemului judecătoresc sunt domenii de interes public, cărora li se acordă un înalt nivel de protecție prin prisma art. 10, lăsând autorităților naționale o marjă îngustă de apreciere pentru oprimarea unui asemenea discurs. Deși declarația viza în special insuficienta independență a instanțelor judecătorești, primarul este cel care a acționat reclamantul în justiție. Primarul era un politician profesionist.
Limitele criticii acceptabile a unui politician sunt mai largi comparativ cu cele din cazul unui individ privat.
Spre deosebire de al doilea, primul se expune deliberat și inevitabil unei analize detaliate a fiecărui său cuvânt și a fiecărei sale fapte atât din partea jurnaliștilor cât și din partea publicului larg, respectiv trebuie să dea dovadă de o toleranță mai mare.
Cerințele protecției reputației unui politician trebuie puse în cântar cu interesele unei discuții deschise a afacerilor politice (Oberschlick v. Austria (no. 1), 23 mai 1991, § 59, Series A no. 204), dar instanțele naționale nu au purces la o asemenea apreciere în cazul dat.
În ceea ce privește forma și contextul declarațiilor Curtea a notat că declarația a fost făcută în direct în cadrul unei discuții la radio, deci reclamantul nu a avut posibilitatea să o reformuleze sau să o retragă înainte de a fi făcută publică (Fuentes Bobo v. Spain, no. 39293/98, § 46, 29 februarie 2000). Asemenea forme de exprimare permit un nivel mai ridicat de exagerare și nu pot fi supuse aceluiași standard al preciziei ca și afirmațiile scrise (Palomo Sánchez and Others v. Spain [GC], nr. 28955/06, § 73, ECHR 2011).
Despăgubirile morale
Curtea a examinat separat și cuantumul despăgubirii morale încasate în beneficiul primarului, care în ziua derulării evenimentelor constituiau circa 28 000 EURO. O asemenea sumă necesită o analiză deosebită prin prisma proporționalității sale. În speță suma despăgubirii acordate era considerabil mai mare decât în cauze similare comunicate Curții. Instanțele naționale au eșuat să motiveze necesitatea încasării integrale a sumei solicitate de primar și să efectueze o evaluare serioasă a proporționalității (Kwiecień v. Poland, nr. 51744/99, § 56, 9 ianuarie 2007).
Înalta Curte a respins argumentul instanțelor naționale potrivit căruia suferința unui ales al executivului local are o valoare mult mai mare decât a unui simplu cetățean. O asemenea constatare este incompatibilă cu Convenția – o abordare conformă a căreia stabilește că figurile politice proeminente, cum ar fi primarul Moscovei, trebuie să fie pregătite să accepte o critică severă și nu pot să ceară același nivel de protecție ca și un individ privat necunoscut publicului, îndeosebi când declarația nu se referă la viața lor privată și nu le deranjează intimitatea (Couderc and Hachette Filipacchi Associés v. France [GC], nr. 40454/07, §§ 84 and 123, ECHR 2015).
Încasarea unei recompense înalte pentru prejudiciul cauzat primarului Moscovei nu a urmărit o „necesitate socială stringentă” (I Avgi Publishing and Press Agency S.A. and Karis v. Greece, nr. 15909/06, § 35, 5 June 2008).
Reclamantul nu a putut achita prejudiciul deoarece mărimea acestuia era similară venitului său pentru mai mulți ani. Instanțele naționale i-au respins cererea de a face plata în rate ceea ce a dus la interdicția permanentă aplicată reclamantului de a părăsi Rusia. Severitatea acestei sancțiuni adiționale care trebuia să perturbeze considerabil viața reclamantului, a consolidat poziția Curții potrivit căreia cuantumul prejudiciului în prezentul caz a fost disproporționat comparativ cu scopul legitim urmărit și nu era necesar într-o societate democratică.
A existat prin urmare o încălcare a art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului.
Curtea a încasat în beneficiul reclamantului 11700 EURO cu titlu de prejudiciu material și 7800 EURO cu titlu de prejudiciu moral.
