Conditiile de detentie

Despagubirile pentru conditiile de detentie precare.

Suprapopularea carcerală și condițiile de detenție precare sunt caracteristice penitenciarelor din Republica Moldova. Astfel, deținuții sunt supuși unor dificultăți de o intensitate care depășesc nivelul inevitabil de suferință caracteristic detenției (Tadevosyan v. Armenia, nr. 41698/04, § 55, 2 decembrie, 2008).  

Modificările efectuate la Codul de procedură penală prin Legea Nr. 272 din 29.11.2018 urmau să asigure un remediu național efectiv prin care persoanele deținute să poată fi despăgubite pentru condițiile de detenție contrare art. 3 CEDO. Totuși unii deținuți sunt lipsiți de acest remediu printr-o interpretare eronată a normelor legale. Tendința nu este una generală, în mod deloc surprinzător, practica judiciară nefiind una uniformă.

Legea prevede doua modalități diferite de despăgubire, una pentru condamnați, alta pentru preveniți: 

1. în cazul condamnaților conform art. 473⁴ alin. (4) CPP, se calculează de la 1 la 3 zile de reduceri pentru 10 zile de detenție în condiții precare calculate cumulativ;

2. în cazul preveniților, conform art. 473⁴ alin. (6), 385 alin. (5) CPP, se calculează două zile de închisoare pentru o zi de arest preventiv.

Diferența este una considerabilă.

Considerăm că o asemenea interpretare constituie o gravă eroare de drept, fiind astfel încălcate drepturile preveniților garantate de art. 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Ar rezulta că plângerea referitor la condițiile de detenție din perioada măsurii preventive poate fi depusă doar atâta timp cât este aplicată măsura preventivă. Dar dacă persoana este eliberată? Dacă instanța de apel pronunță o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal? Reieșind din interpretarea precitată o asemenea plângere nu mai poate fi depusă. Sau poate fi depusă doar dacă persoana nu este condamnată?

Totodată ar rezulta că este nevoie de două plângeri în cazul în care persoana a avut statut atât de prevenit cât și de condamnat.

Astfel, rezultă că în primul caz cererea poate fi depusă doar atâta timp cât persoana are statutul de prevenit, că pierde acest drept odată ce nu mai are acest statut, că cererea trebuie depusă până la expirarea termenului măsurii preventive arestul, or în ziua în care sentința rămâne definitivă expiră acest drept.

Nu putem fi de acord cu o asemenea interpretare. Convingerea noastră este că legea este destul de clară, și indiferent de soluția instanței de apel care vizează o persoană arestată, plângerea poate fi depusă în termenul prevăzut de 473² alin. (5) CPP, indiferent de statut: condamnat sau achitat. În toate cazurile persoana are dreptul de a se plânge de condițiile de detenție. Este un drept garantat de legislația națională și de CEDO, care nu poate fi îngrădit.

Normele legale procesual penale nu condiționează data depunerii cererii privind aplicarea art. 473⁴ alin. (6) CPP de statutul persoanei, ci de o perioadă de timp. Art. 473² alin. (5) CPP este destul de clar formulat, rezultând cu certitudine că plângerea referitoare la condițiile de detenție care afectează grav drepturile condamnatului sau ale prevenitului poate fi depusă: pe parcursul detenției; în termen de 6 luni de la data când nu mai sânt deținuți în astfel de condiții; nu mai târziu de 4 luni de la eliberarea lor din locul de detenție.

Este o enumerare exhaustivă care nu lasă loc de interpretări.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova prevede că orice persoană are dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor judecătoreşti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertăţile şi interesele sale legitime.

În conformitate cu art. 7, art. 10 alin. (4) şi art. 19 alin. (1) CPP al RM, procesul penal se desfăşoară în strictă conformitate cu principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale prezentului cod, iar hotărârile CEDO sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală, procurori şi instanţele de judecată.

Orice persoană este în drept să-şi apere prin orice mijloc neinterzis de lege drepturile, libertăţile şi demnitatea umană, lezate sau limitate nelegitim în cursul procesului penal. Orice persoană are dreptul la examinarea şi soluţionarea cauzei sale în mod echitabil, în termen rezonabil, de către o instanţă independentă, imparțială, legal constituită, care va acţiona în conformitate cu prezentul cod.

Art. 29 alin. (4) din CPP al RM prevede că în cazul în care părţile invocă încălcarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XII din 24 iulie 1997, instanţele de judecată au obligaţia să se pronunţe motivat, în hotărârile emise, dacă a avut loc sau nu încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat în nenumărate rânduri în practica sa, inclusiv în cauze contra Republicii Moldova că, articolul 3 al Convenţiei consfințește una din cele mai fundamentale valori ale unei societăţi democratice.

Acesta interzice, în termeni absoluți, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de circumstanțe şi de comportamentul victimei (cauza Mozer c. Republicii Moldova și Rusiei, 23 februarie 2016, § 117; cauza Rotaru c. Moldovei, 15 februarie 2011, §30; cauza Ciorap c. Moldovei, 19 iunie 2007, § 62).

În hotărârea Şişanov c. Republicii Moldova din 15.09.2015 (nr. 11353/06), precum şi în alte hotărâri contra Republicii Moldova, CEDO a menționat că statul pârât trebuie să pună la dispoziția justițiabililor un mecanism adecvat și efectiv, care să permită autorității competente să examineze în fond temeinicia plângerii legate de condițiile precare de detenție și să acorde despăgubiri adecvate și suficiente (§ 130).

În cazul mecanismului compensatoriu Curtea a impus următoarele criterii:

perspectivă rezonabilă de succes în admiterea plângerii (Ananyev și alții c. Rusiei, § 228); procedura nu trebuie să impună o sarcină prea mare a probei pentru reclamant, descrierea detaliată a condițiilor, mărturiile altor deținuți sau a altor martori, răspunsurile instituțiilor la care reclamantul s-a plâns, ar trebui să existe suficiente probe din partea reclamantului, iar organelor statului le va reveni responsabilitatea să dovedească inexistența celor invocate.

Tot în Ananyev c. Rusiei, Curtea a statuat că nu trebuie să fie stabilită vinovăția unei persoane sau organ al statului pentru a fi plătite compensațiile (§ 113), la fel a fost subliniat că invocarea problemelor structurale sau a celor economice nu pot fi reținute ca motive pentru respingerea plângerii (§ 117 și 118), mai mult ca atât, nici lipsa intenției de a umili sau înjosi deținuții nu poate servi drept argument, ce ar scuti statul de obligațiile ce le are.

 La 28 februarie 2019 Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare „Curtea”) a pronunțat decizia în cauza Draniceru v. Republica Moldova (cererea nr. 31975/15), în care a menționat că noul remediu instituit prin Legile nr. 163 și nr. 272 este adoptat, în principiu, în conformitate cu criteriile enunțate în hotărârea Shishanov și că el ar putea fi considerat a priori efectiv pentru contestarea condițiilor inadecvate de detenție în Republica Moldova.

Prevederile art. I din Legea Nr. 272 din 29.11.2018 au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2019 și nu au fost abrogate, urmând a fi aplicate conform scopului avut în vedere de legislator, fiind astfel asigurat remediul național care va scuti Republica Moldova de alte condamnări de către Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Despre investigarea cazurilor de tortură citiți aici.

Desore dreptul detinutilot la asistenta medicala citiți aici.