Dreptul detinutilor la asistenta medicala prin prisma art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamantul a fost încarcerat în închisoarea Rebibbia Nuovo Complesso din Roma pe data de 18 octombrie 2017 pentru a executa o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de șase ani, aplicată pentru agresiune sexuală.
Pe data de 14 noiembrie 2017 avocatul reclamantului a solicitat suspendarea executării pedepsei și plasarea acestuia într-un centru de tratament psihiatric și reabilitare administrat de asociația Insieme Onlus.
Instanța de judecată a dispus internarea reclamantului într-un centru speciliazat în tratarea persoanelor cu tulburări psihice care au comis crime și reprezintă pericol pentru societate.
Departamentul pentru administrarea penitenciarelor (DAP) a comunicat instanței de judecată că instituția competentă l’Articolazione per la tutela della salute mintale (ATSM) din Rebibbia, nu are locuri disponibile, existând totodată o lungă listă de așteptare.
Pentru a nu compromite progresul obținut de reclamant în tratamentul terapeutic urmat anterior încarcerării, având în vedere că transferul unui deținut care execută o pedeapsă care depășește patru ani de închisoare într-un centru extern este interzis prin lege, DAP a propus instanței de judecată să ia în considerație o executare alternativă a pedepsei, eventual în cadrul centrului administrat de asociația Insieme Onlus.
Între timp, având în vedere că ATSM se afla la primul etaj al unei secții din același penitenciar, iar deținuții cu boli mintale erau plasați în spațiile comune, partajate cu deținuții de regim ordinar, DAP a dispus deținerea reclamantului în aceste spații până la repartizarea la un alt centru disponibil.
Totodată a fost dispus un tratament psihiatric și terapeutic sub controlul serviciului de sănătate mintală a penitenciarului Rebibbia. DAP a dispus de asemenea căutarea unui alt ATSM sau a unei instituții terapeutice în regiunea Latium sau în zonele limitrofe, ținând cont de necesitatea de a asigura comunicarea reclamantului cu rudele sale, care îl vizitau regulat.
Pe 9 aprilie 2018, reclamantul și-a cauzat tăieturi minore la antebrațul stâng cu o lamă de ras. Potrivit proceselor verbale întocmite de administrația penitenciarului, reclamantul însuși a raportat imediat faptele personalului penitenciarului, precizând că a procedat astfel din motive personale.
Reclamantul a fost supus unui control medical și unui control psihiatric suplimentar, în cadrul căruia a fost consultat medicul psihiatru care l-a tratat înainte de încarcerare. I s-a oferit sprijin psihologic.
În raportul său din 19 aprilie 2018 serviciul de sănătate mintală al penitenciarului a constatat o înrăutățire a sănătății reclamantului. Acesta manifesta sentimente de angoasă și de delir, deși tratamentul medicamentos a fost suplinit. Raportul a constat incompatibilitatea stării de sănătate cu detenția.
Acte de automutilare au mai fost comise la 23 aprilie 2018 și 7 mai 2018, în semn de protest de a nu fi fost transferat într-un centru psihiatric.
Pe data de 5 iunie 2018, asociația Ego Onlus a comunicat disponibilitatea sa de a-l primi pe reclamant. DAP a informat în aceeași zi instanța de judecată, care printr-o ordonanță din 18 iunie 2018 a dispus plasarea reclamantului în centrul specializat administrat de asociație. Ordonanța a fost executată a doua zi.
În fața Curții, reclamantul s-a plâns de încălcarea art. 2 și 3 din Convenție.
Dreptul detinutilor la asistenta medicala – art. 2 CEDO
Invocând art. 2 («dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. […] »), reclamantul a explicat că autoritățile l-au supus unui risc real și imediat al unui atentat la viața sa, prin menținerea în condiții de detenție ordinară, în pofida incompatibilității acestora cu starea sa de sănătate.
Reclamantul a considerat că menținerea sa în detenție ordinară pe parcursul a opt luni, contrar ordonanței din 19 ianuarie 2018, a cauzat o deteriorare a sănătății sale psihice, care l-a determinat să atenteze la integritatea sa fizică.
Art. 2 obligă statele nu doar să se abțină în a provoca moartea de o manieră voluntară dar și să întreprindă măsurile necesare protecției vieții persoanelor supuse jurisdicției sale (Fernandes de Oliveira către Portugalia, nr. 78103/14, § 104, 31 ianuarie 2019, Nicolae Virgiliu Tănase contra României, nr. 41720/13, § 134, 25 iunie 2019).
Această dispoziție poate, în anumite circumstanțe bine definite, pune în sarcina autorităților obligația pozitivă de a lua măsuri operaționale preventive pentru a proteja un individ de un altul, în anumite circumstanțe particulare, de el însuși (Renolde către Franța, nr. 5608/05, § 80, 2008, Nicolae Virgiliu Tănase, precitat, § 136).
Persoanele plasate în custodia autorităților sunt într-o situație vulnerabilă, acestea au obligația de a le proteja (Keenan către Regatul Unit, nr. 27229/95, § 91, 2001).
Totodată, persoanele afectate de boli mintale sunt considerate în mod particular un grup vulnerabil, care trebuie protejat de riscul de suicid sau de automutilare (Renolde, precitat, § 84).
În cazul specific al riscului de suicid în închisoare, nu există o asemenea obligație pozitivă decât dacă autoritățile au cunoscut sau au trebuit să cunoască că exista un risc real și imediat ca un individ să atenteze la viața sa (Fernandes de Oliveira, precitat, § 110).
Curtea a luat în calcul diferiți factori pentru a stabili dacă autoritățile cunoșteau sau trebuiau să cunoască despre riscul real și imediat pentru viața unui individ (Fernandes de Oliveira, precitat, § 115).
Obligația statului trebuie interpretată de o manieră care să nu impună autorităților o povară insuportabilă sau excesivă; nu trebuie să scăpăm din vedere imprevizibilitatea comportamentului uman și alegerea operațională care trebuie făcută în materie de priorități și resurse. Deci, prin prisma Convenției, nu orice pericol prezumat obligă autoritățile să ia măsuri concrete pentru prevenirea realizării (Keenan, precitat, § 90).
Detenția unei persoane cu tulburări psihice
Detenția unei persoane cu tulburări psihice nu ridică de la sine o problemă prin prisma art. 2 din Convenție. În speță, primele rapoarte psihiatrice au exclus riscul automutilării și al suicidului. Totodată starea sănătății a fost declarată compatibilă cu detenția.
Până pe data de 9 aprilie 2018, când reclamantul s-a automutilat pentru prima dată, dosarul său nu conținea nici un element care să sugereze că acesta a avut gânduri de a se automutila sau sinucide. Astfel, până pe data de 9 aprilie 2018 autoritățile penitenciare nu cunoșteau și nici nu puteau cunoaște că starea mintală a reclamantului prezenta risc de atentare la integritatea sa.
Constatarea nu mai este valabilă pentru actele din 23 aprilie și 7 mai 2018. Totodată raportul din 19 aprilie 2018 constata deteriorarea stării sănătății. Deci, autoritățile penitenciare au cunoscut sau au trebuit să cunoască de fragilitatea psihologică a reclamantului.
Urma ca Curtea să determine dacă autoritățile au luat toate măsurile care puteau fi pretinse de la ele în mod rezonabil pentru a preveni riscul automutilării sau suicidului.
Deși nu a fost posibilă plasarea reclamantului în ATSM, administrația penitenciarului i-a asigurat accesul la serviciile ATSM, în particular, un tratament psihiatric continuu sub controlul personalului specializat. Totodată Curtea a notat intervenția imediată a personalului penitenciar în cazurile de automutilare, fiindu-i acordată reclamantului imediat asistență medicală și psihologică. Dosarul reflectă și eforturile autorităților de a găsi un centru terapeutic disponibil înafara penitenciarului și transferul său imediat ce acesta a fost găsit.
Curtea a estimat că autoritățile au întreprins toate măsurile necesare care le puteau fi pretinse în mod rezonabil în circumstanțele cauzei pentru a împiedica materializarea riscului pentru viața reclamantului, în măsura în care au cunoscut despre caracterul cert și imediat al riscului.
Nu a avul loc o violare a art. 2 din Convenție.
Dreptul detinutilor la asistenta medicala – art. 3 CEDO
Reclamantul a invocat art. 3 din Convenție («nimeni nu poate fi supus (…) tratamentelor inumane ori degradante»), argumentând că menținerea sa în detenție ordinară contrar avizului medicilor specializați, a împiedicat administrarea unui tratament terapeutic adaptat stării sale de sănătate mintală, care, în consecință, s-a înrăutățit.
Pentru a nimeri sub incidența art. 3 din Convenție, un tratament trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă: depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special de durata tratamentului, de consecințele psihice și psihologice, uneori de gen, vârstă, și starea sănătății victimei (Rooman către Belgia, nr. 18052/11, § 141, 31 ianuarie 2019).
Măsurile privative de libertate sunt însoțite inevitabil de suferință și umilință. Art. 3 impune statului să se asigure că condițiile de detenție sunt compatibile cu respectul demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii nu supun persoana interesată la o suferință sau încercare de o intensitate care excedează nivelul inevitabil de suferință inerent detenției și că, având în vedere exigențele practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea deținutului sunt asigurate într-o manieră corespunzătoare (Muršić contra Croației, nr. 7334/13, § 99, 20 octombrie 2016), îndeosebi prin administrarea îngrijirilor medicale necesare (Kudła contra Poloniei, nr. 30210/96, § 94, 2000).
Astfel, lipsa îngrijirii medicale adecvate, și în general, detenția unei persoane bolnave în condiții improprii, poate angaja răspunderea statului prin prisma art. 3 (Enea contra Italiei, nr. 74912/01, § 57, 2009).
Pentru a determina dacă detenția unei persoane bolnave este conformă cu art. 3 din Convenție, Curtea ia în considerație sănătatea acesteia și efectele modalităților de executare asupra evoluției stării de sănătate. Condițiile de detenție nu trebuie să insufle persoanei sentimente de frică, angoasă și inferioritate, capabile să umilească, să degradeze și eventual să frângă rezistența psihică și morală.
Deținuții cu boli mintale sunt mai vulnerabili decât deținuții ordinari, iar unele exigențe ale vieții carcerale îi expune la un pericol pentru sănătatea acestora, crescând riscul de a se simți în situații de inferioritate, fiind o sursă de stres și anxietate.
O asemenea situație implică necesitatea unei vigilențe crescute în controlul respectării Convenției (W.D. contra Belgiei, nr. 73548/13, §§ 114-115, 6 septembrie 2016).
Aprecierea situației indivizilor în cauză trebuie să țină cont de vulnerabilitatea lor, și în unele cazuri, de incapacitatea lor de a se plânge într-o manieră coerentă, dorind să se plângă de tratamentul la care sunt supuși și efectele acestuia asupra lor (Herczegfalvy contra Austriei, 24 septembrie 1992, § 82).
Curtea ia în calcul în egală măsură caracterul adecvat al tratamentului medical aplicat în detenție. Această chestiune este cel mai dificil de tranșat. Simplul fapt că un individ a fost consultat de un medic și că i s-a prescris un tratament anume nu este suficient pentru a aprecia automat caracterul corespunzător al tratamentului administrat.
Autoritățile trebuie să se asigure că informațiile referitoare la starea de sănătate a deținutului și tratamentul administrat în detenție sunt exhaustive; că deținutul beneficiază promt de un diagnostic precis și de un suport adaptat; că deținutul este supus, dacă maladia de care suferă o cere, unei supravegheri sistematice asociate unei strategii terapeutice globale pentru a remedia problema de sănătate sau să prevină agravarea simptomelor. Este sarcina autorităților să demonstreze că au creat condițiile necesare pentru ca tratamentul prescris să fie urmat corespunzător (Rooman, precitat, § 147).
Absența unei strategii terapeutice globale pentru suportul unui deținut cu probleme mintale poate fi tratată drept un « abandon terapeutic » contrar art. 3 (Strazimiri contra Albaniei nr. 34602/16, §§ 108-112, 21 ianuarie 2020).
În cazul în care suportul nu este posibil de asigurat la locul de detenție, este necesară spitalizarea deținutului sau transferarea acestuia într-un serviciu spitalicesc (Rooman, precitat, § 148).
În speță, Curtea a constatat că potrivit rapoartelor medicale din 15 și 21 decembrie 2017, necontestate de reclamant, acesta a renunțat la transfer, exprimându-și dorința de a fi reintegrat în circuitul detenției ordinare. Deși reclamantul nu a fost transferat la ATSM din cauza lipsei locurilor disponibile, documentele administrate demonstrează că reclamantul a beneficiat de program terapeutic individual. Pe data de 9 aprilie 2018, la prima automutilare, reclamantul a beneficiat de asistență psihiatrică, ceea ce demonstrează că autoritățile penitenciare au reacționat corespunzător. Dosarul reclamantului demonstrează și faptul că autoritățile au depus eforturi continui pentru a găsi o instituție specializată pentru a-l plasa pe reclamant.
Prin urmare, reclamantul nu a fost supus unor tratamente contrare art. 3 din Convenție.
Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de avocații E. Saracini și E. Ricchezza, care activează în Roma.
Cauza Pintus contra Italiei, cererea nr. 35943/18, 1 februarie 2024.
Dreptul detinutilor la asistenta medicala este garantat și de Codul de executare a Republicii Moldova, nr. 443 din 24.12.2004
Conform art. 169 alin. (1) lit. e), condamnatului i se garantează dreptul la ocrotirea sănătăţii şi la asistenţă medicală în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Dreptul la asistenţă medicală al persoanelor condamnate este garantat (art. 230 alin. (1)).
Condamnaţii beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală şi de medicamente în volumul stabilit de Programul unic al asigurării obligatorii de asistenţă medicală, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Orice penitenciar trebuie să aibă la dispoziţie serviciul cel puţin al unui medic generalist, al unui medic stomatolog şi al unui medic psihiatru (art. 231 alin. (1)).
Condamnaţii bolnavi care au nevoie de tratament medical specializat sînt transferaţi neîntîrziat sau conform indicaţiei din fişa medicală a condamnatului stabilită de medicul penitenciarului în instituţiile medicale specializate ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau în spitalele Ministerului Sănătăţii, Muncii şi Protecţiei Sociale, de regulă, din raza penitenciarului.
Examenul medical al condamnatului se efectuează la primirea în penitenciar şi, la solicitare şi în mod periodic, în timpul executării pedepsei, însă nu mai rar de o dată la 6 luni, precum şi la eliberarea din locurile de detenţie.
Examenul medical se efectuează în condiţii de confidenţialitate şi intimitate, cu excepţia cazurilor în care medicul, pentru motive de siguranţă şi securitate, solicită prezenţa altor reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului, fapt care va fi consemnat în modul corespunzător (art. 232 alin. (1)).
În cazul în care se constată urme de violenţă, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori de alte rele tratamente sau persoana condamnată acuză violenţă, medicul care efectuează examenul medical are obligaţia de a consemna în fişa medicală cele constatate şi declaraţiile persoanei condamnate în legătură cu acestea sau cu orice altă agresiune şi de a anunţa imediat şeful instituţiei penitenciare, care sesizează procurorul și Avocatul Poporului sau, în cazurile privind condamnații minori, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului în termen de 24 de ore.
Persoana condamnată are dreptul de a cere să fie examinată, din cont propriu, la locul de deţinere, de un medic din afara sistemului administraţiei penitenciare, indicat de aceasta sau de un medic legist. Constatările medicului din afara sistemului administraţiei penitenciare se consemnează în fişa medicală a persoanei condamnate, iar certificatul medico-legal se anexează la fişa medicală, după ce persoana condamnată a luat cunoştinţă de conţinutul său, contra semnătură.
Condamnatul beneficiază de asistenţa terapeutică, chirurgicală, psihiatrică, ginecologică şi stomatologică. Condamnatul poate, din cont propriu, să beneficieze şi de serviciile medicului privat.
În cazul unei boli grave sau constatării că persoana condamnată a fost supusă la tortură, tratamente cu cruzime, inumane sau degradante ori alte rele tratamente, administraţia penitenciarului asigură înştiinţarea, de îndată, telegrafic ori pe o altă cale, familiei, altor persoane apropiate condamnatului despre acest fapt.
Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave
Liberarea de la executarea pedepsei din cauza bolii, în temeiul art. 95 din Codul penal, se dispune de către instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei.
În cazul în care persoana a părăsit instituţia medicală şi locul aflării ei nu este cunoscut, instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află instituţia medicală dispune darea ei în căutare. Încheierea privind căutarea se execută de către organele afacerilor interne.
Despre faptul însănătoşirii persoanei, instituţia medicală comunică instanţei de judecată care a dispus aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter medical pentru soluţionarea chestiunii privind executarea în continuare a hotărîrii.
